1. Un vis cu mama mea, Elena
Am visat-o pe mama mea, Elena. Ea în tîrnaţ, la Brădiceni, înconjurată de teci de fasole uscată şi de ştiuleţi de porumb. Muncea singură cu un batic împestriţat pe cap. Eu intrasem pe poartă şi, când am văzut-o, m-am înfiorat, de dragă ce-mi era. Ştiind-o moartă, mi s-a părut că survenise un miracol. Am urcat în sală şi după ce i-am zis „Surut mâna, mămică!” am sărutat-o de repetate ori când pe un obraz când pe celălalt.
Treaz fiind, când transcriu acest vis nocturn, sufletul îmi arde de dorul de ea, mă doare profund, parcă mi-ar fi pârjolit seceta câmpia fiinţei mele lăuntrice. Şi totuşi, alte posibilităţi de a o revedea, de a o mai îmbrăţişa nu mai sunt. „Cu o moarte toţi suntem datori!”. Dar ea, mama mea scumpă, Elena, fusese un alt mod de femeie, cu o altă construcţie internă; o regăsesc în fotografii la lansarea primelor mele cărţi: „Extazul păsării de rouă”, „Sufletul grâului” şi corpu-mi vibrează de parcă-ar sta să se transsubstanţieze. Mama mea arăta întotdeauna infatigabilă, de un entuziasm de zeiţă protectoare, de mumă eternă; zorii o prindeau în grădină, răsăritul lunii la fel. Habar n-am de unde îşi reîmprospăta necontenit energiile, de unde regăsea acel izvor al unei neîntrerupte activităţi cotidiene, aşa, mică cum era, fragilă, slăbuţă.
2. Figura Maestrului
În episoadele anterioare, am evocat figurile unor bărbaţi de toată isprava care mi-au tutelat educaţia şi instrucţia: învăţătorii Dogaru şi Blendea, profesorii Iancu Popescu şi Titu Rădoi, Ghinoiu şi Isac, Cornel Alexandrescu şi Burdujan, dirigintele meu îndelung răbdător pe care îl vizitam ca student, acasă, ca să mă laud la dânsul cu „producţiunile” mele literare. Le alătur lor, strălucitoare efigii ale trecutului meu „şaizecist”, şi alte nume: Romulus Diaconescu, Eugen Negrici, George Sorescu, Virgil Bulat, Mircea Borcilă, Petre Popescu Gogan.
Cu cel din urmă, Petre Popescu Gogan, petreceam după-amiezile în grădina lui de vară din Târgu-Jiu plină cu meri, peri, gutui, cireşi, vişini, corcoduşi, piersici, caişi, sub o halângă din viţă-de-vie, la umbră, la o măsuţă dreptunghiulară pe nişte butuci rotunzi pe post de scaune. La primele ediţii ale Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni” m-am bucurat de aportul său substanţial. Am fondat împreună Academia „Zalmoxis”, am tipărit revistele aferente acestei Societăţi Academice cu un vizionarism sacerdotal.
Răsfoind dosarele-mi cu preţioase documente, dau peste un portret al «maestrului» aşa cum domnia-sa, Petre Popescu Gogan, căruia-i spuneau în glumă „fratele meu de spirit cel mare, mare ca mine”, l-a lăsat schiţat pe un carton din copertă de caiet de dictando. „Maestrul” nu putea fi în concepţia-i tardoclasică şi tardoromantică decât Mihai Eminescu, Shakespeare-le nostru canonic. Îl reproduc aşa cum sorţii au vrut ca el să biruiască uitarea: „La poalele Muntelui Eminescu, nu ştiu dacă ne putem aduna şi dacă putem spune ceea ce trăim. Căci cel care culege trebuie să samene, dar să-i semene. Muntele ascunde Poarta spre Zei, pe care doar el a deschis-o precum unul dintre Aceştia, dar şi demiurg al Limbii noastre poetice din însăşi propria-i zămislire. Prin Mihai Eminescu, cultura românească îşi onorează pe întâiul erou civilizator al spiritualităţi noastre bimilenare. Prin Mihai Eminescu, spaţiul românesc şi-a strâns sevele într-un pom uriaş ale cărui roade căzând pe jos au dat ivire altor genii după măsura sa regală. Târgu-Jiul de azi cunoaşte, şi el, un moment de excepţie căruia i-a fot dat să unifice forţele culturale gorjene în jurul prezenţei intelectuale şi spirituale a deja legendarului scriitor total Gheorghe Grigurcu. Figura maestrului Grigurcu e semnul unui viitor înalt al culturii Gorjului scriitorii acestui ţinut trebuind să-şi înmoaie pana în călimara acestuia… postargheziană”.
3. Poeţi la „Poşta Redacţiei”
Despre Victor Barbu n-am apucat să scriu, cât timp trăia, vreo cronică de carte. Îl preţuiam ca poet, mă invita mereu la o cafea, o sorbeam ba în tăcere, ba convorbindu-ne. Îmi amintesc că îmi arăta cu mândrie revistele în care-i apăreau textele pe la „Poşta Redacţiei”, întâmpinate elogios şi publicate la vedere şi în număr mulţumitor. Aşa era pe vremea comuniştilor; ca să-ţi apară o carte de autor, trebuia să uceniceşti ani destui. Eu însumi fusesem găzduit într-o asemenea rubrică, pentru debutanţi, de „Ramuri”, „Argo”, „Familia”, „Amfiteatru”, „România Literară”, sub (in)directa oblăduire a unor „monştri” precum Marin Sorescu, Şt. Aug. Doinaş, Geo Dumitrescu.
Aşa se face că, într-o zi, l-am rugat să mă lase să-mi aleg câteva haikuuri din volumul său în manuscris „Lampadarul nipon”. Am „prelevat” opt dintre ele după cum urmează: 1. „Doar zborul alb / e pasăre în văzduh / pe la amiază”; 2. „Cireşii înfloriţi: / primăvara mai are / pagodele ei”; 3. „Ce frumos ninge! / Numai iarna înfloresc / sufletele reci”; 4. „Cocori şi gâşte; / ce scurte fragmente / invocă ziua!”; 5. „Doamne, ce vară! / De culoarea garoafei / e căinţa mea”; 6. „Pe drumul pustiu / aproape s-a înserat / lângă troiţe”; 7. „Întreaga iarnă / m-am rugat pentru tine, / ghiocelule!”; 8. „Sub vântul toamnei / trandafir de scuturat / am rămas puţini”. Cele opt „perle” au fost aşternute pe dosul unei foi pe care redescoperi cu tresăriri de prietenie retrezită trei rosaiuri; după cum urmează: „Un ţârâit de greier: Un ţârâit de greier din lume a venit / într-un moment în care de mult s-a izbăvit / Chiar eu în clipa asta din comă izbăvesc / Puţinul vis cu care de-un veac m-am mântuit”; „Remodelare: Lampa s-a stins, dar noaptea îmi este prinsă-n geam, / Privighetoarea plânse până în zori pe ram. / Când eu aştept la geam ca luna să apună / Remodelându-mi glasul c-un vechi epitalam”; „Distracţia Satanei: La pomul lăudat eu nu m-am dus cu sacu’. / La oala dând în foc n-am ridicat capacu’. / Voind să fiu cinstit am refuzat caimacu’ / Abia târziu aflai că îl distram pe dracu’”.
Ion Popescu-Brădiceni
