Din câmpul cu brânduşi şi viorele / aş evada în celălalt cu stele. / M-aş pierde printre rouri, printre nouri, / iubind ba zâne, ba zeiţe blonde. / Din câmpul plin cu holde, plin cu sonde / aş evada-n Împărăţia Albă. / Mi-aş face din ciorchini de ghindă salbă / drept sacrosanctă pavăză de moarte. / Mi-aş angaja şi scutieri să-mi poarte / doar mie, Don Quijot de Drăguieşti / iluzia că viaţa din poveşti / n-o voi cunoaşte pân-la capăt. Însă / când Dumnezeu cu faţa pururi plânsă / mă va-nsoţi-în Universul Mare / eu i-aş ieşi-nainte cu-o strigare, / c-un chiot de-o beţie făr-de saţiu. / Ar tresări-’Mpăratul. Eu!, Horaţiu, / reîntrupat, aşa, pe înserate / i-aş sugera: hai să ’nălţăm Cetate / exact aici, pe piatra asta verde. / de unde –ncepe Sinele-mi a-şi pierde / din zestrea lui dospită îndeajuns. / În câmpul plin cu maci, de voi fi uns / drept mesager al ceileilalte arte, / lasă-voi mierle, cuci, cântând departe / să-mi ducă de din suflet grea povară: / o grijă pentru Neam şi pentru Ţară. / Că, vai, de-o vreme, se alege praful /.. Degeaba scotocesc, răbdând, prin vraful / de manuscrise, de istorii vechi / bravii eroi să-mi reproşeze, iarăşi: / Ţi-ai pus, de ceară, dopuri în urechi / în van, căci noi ţi-om fi de-acum tovarăşi. / Vă trebui să-nsufleteşti, stindardul /, din nou, şi să declari război prostiei / şi să-i alungi pe-agenţii duşmăniei. / Pe hoţi, corupţi, pe demagogi şi-avari / să-i arzi în foc, să-i spânzuri / că-s măgari. / Pe cei vânduţi politicii străine / să-i tragi în ţeapă. Turmelor haine / de parveniţi prin diavoleşti tertipuri / să le dezvălui mincinoase chipuri. / Iar, de va fi să vină-un om de bine / să nu te temi deloc, căci din destine / de legendari bărbaţi îşi trage spiţa. / Dă veste-n sat, la Brădiceni, Hobiţa, / Arcani, la Cărbuneşti şi-n Vladimiri. / Vei biciui, cu fulgere subţiri, / cu ochi de leu, agil ca leopardul, / şi fi-vei cel chemat le fie bardul / de lupte, de izbânzi, de sacrificiu. / Reumple Puşcăria şi Ospiciu / cu farisei, jigodii, jagardele. / Din câmpul cu trifoi şi albăstrele / aş tot urca spre celălalt: cu stele / să scap de-aceste măşti profund hidoase. / Scrutând în zare, ce frumos miroase / pădurea, iar izvoarele prind grai / potecile-arătându-mi înspre rai.
Ion Popescu-Brădiceni
