Eu vreau să fiu Marea

383

De departe, cea mai frumoasă zi din vacanță a fost aceea în care am reîntâlnit-o pe vechea mea prietenă, Marea. Am găsit-o la fel, cu ochii ei întunecați de unde, profunzi în înțelepciunea lor, în care te pierzi, cu colierul ei, împletit cu fire albastre ale cerului și șuvițe răzlețe de spumă ruptă din podoaba norilor.
E greu să descriu prietenia ce o port față de acest veșnic abis de cristal. Inima mi se zvârcolește precum valurile veșnice care îmi aduc mereu un aer proaspăt, divin, venit parcă din celălalt univers, al cerului.
În acel moment, apusul își strângea ultima lacrimă de pe geamul camerei. Voiam să evadez dintre pereții sumbrii. Și am fugit…
Mă aflam în fața bijuteriilor ei, care îmi eclipsau trupul și mă orbeau. Totul era magie. Ochii mi se umeziră. Îmi zăream tălpile încercând parcă să se îngroape în nisipul de aur. Valurile ei conduceau o simplă, dar sfântă adiere de vânt…
Realizez că încă mă aflu pe tărâmul oamenilor, al interzicerii visării. Îmi amintesc de dorința mea din copilărie, care încă arde în mine : vreau să devin marea.
Închid ochii și plutesc, veșnic prizonieră între vis și realitate, dorințe și speranțe. Devin o regină pe tronul de scoici, care parcă mi se supun necondiționat.
Zbor… Peste puțin timp, aud o voce care-mi spunea: “opește-te ! tu nu veiputeadevenii o mare, nu veiputeauimiiomul, provocânu-iinsomnii de mătase!”
M-am întors pe pământ cu tristețea atârnând ca o piatră grea de sufletul meu. Dar, m-am gândit să mă înving pe sine. Dacă nu voi putea fi Marea, voi fi omul frapat de valurile ei. Voi fi sufletul care va privi marea ca pe infinitul și indescifrabilul mister al trăirii, al emoției, al cântecului copilăresc, ca pe abisul ce păstrează secretele eternității, unicul martor al nașterii ființelor.
Blidea Ștefania
Clasa a VI a
Școala Gimnazială “ALEXANDRU ȘTEFULESCU”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here