Peisaje de o frumusețe aparte, mulțimea de izbucuri ce ies de sub peretele muntelui de-a lungul drumului din Pocruia şi până la Costeni, fenomene naturale inedite numite de localnici „bolboroase” ori „fierbători de nisip”, relatări din bătrâni, consemnate şi de reputatul Ion Conea, în urmă cu mai bine de 8 decenii şi jumătate, în „Buletinul Societăţii Române de Geografie”, despre un obicei al izvănarilor ce se pierde în negura vremurilor, „vânătoarea de păstrăvi”, şi, nu în ultimul rând, obiceiul ce mi l-am făcut recent de a lua apă pentru acasă de la unul dintre izvoarele ce, în opinia multor localnici (care iau de ani buni apă de acolo), are caracteristici aparte, fiind consumată de mulți oameni din tot ținutul – iată motivele ce m-au determinat să mai fac o tură prin ținutul Izvarnei la vremea de acum.
Izvarna este, în opinia specialiștilor, un cuvânt ce tinde să sugereze zgomotul pe care izvoarele îl fac la ieșirea de sub stâncile de calcar. Locuri în Oltenia şi chiar în ţară unde există această abundență de izvoare nu prea se întâlnesc, de aceea faptul că Izvarna ar însemna izvoare este foarte credibil.
Fenomenul este consemnat și în lucrarea „O vânătoare de păstrăvi la Izvarna”, de I. Conea: 
„Belşugul de apă iese vuind, parcă îmbulzindu-se şi fremătând pe loc ca într-un cântec al bucuriei de a fi ieşit la soare. După o vreme, de sub păretele muntelui sub care se adăpostește satul, ca un şir de cuiburi sub o streaşină, alt mănunchi de izvoare țâșnește, fierbând cu un zgomot uşor, ca un fel de cântec de departe dinspre inima muntelui. Mai încolo, o altă obşte de izvoare. Unele ies din munte lateral, altele apar din fundul unui lac mic, izvorând de jos în sus. Te uiţi în fundul lacului şi vezi că e viu. Izvoarele fierb în el venind din jos. Chiar aşa sunt şi numite: fierbători”.
Orlea, în credința localnicilor, pe lângă faptul că este una dintre apele cele mai frumoase din regiune, are şi cei mai buni păstrăvi, ce se prindeau sau, mai bine, cum spun izvănarii, se vânau, cei ce practicau această veche îndeletnicire numindu-se „vânători de păstrăvi”. Pentru aceasta era nevoie, povestesc bătrânii, de un întreg „arsenal” ce cuprindea „ostrii”, ceva între furcă şi furculiţă cu cinci până la zece dinţi prevăzuţi cu câte un spin întors, şi „văpăi”, un fel de torţe făcute din lemn de gorun ori de zadă ce era bătut cu muchea securii până se spărgea, iar apoi era pus la uscat şi folosit pe timp de noapte.
Iată ce se chema în vocabularul izvănarilor de altădată „a vâna păstrăvi” cu văpaiul, ştirbicul şi ostia. Din păcate, toate acestea au fost date uitării, cei ce doresc să prindă astăzi păstrăvi având o paletă întreagă de lansete, mulinete, precum şi tot soiul de musculiţe artificiale ori rotative, fără a mai fi nevoiţi să umble prin apă, mai ales în perioadele friguroase.
Am părăsit ţinutul bolboroaselor şi fierbătorilor gorjene cu convingerea că o serie de proiecte bine concepute şi meticulos puse în practică ar putea face din întreaga zonă un veritabil paradis natural, care să încânte privirile celor ce vor dori să viziteze şi, de ce nu, să cerceteze frumusețea ori magia locurilor. Iar cei ce nu cred, să vină negreşit şi să guste apa din izvoarele ce ies la suprafaţă chiar de sub sprânceana muntelui ori, dacă au ceva timp, să stea urmărind în liniște mișcarea nisipului pe fundul izvoarelor ori ascultând bolboroseala cu care unele dintre acestea ies la suprafața pământului şi se vor simţi, cu siguranţă, mai încărcaţi energetic.
Nici nu se poate altfel pentru că bogăţia de ape vine în aceste locuri, în opinia hidrologilor, ce au făcut determinări cu trasori, tocmai din Retezatul Mic, mai precis din perimetrul Soarbele-Scorota, trecând pe sub munţii Vulcan. Acest lucru a confirmat ipoteza că respectiva străpungere hidrologică, ca şi apa ce alimentează Izvoarele Cernei, aflate tot pe teritoriul gorjean şi venind din acelaşi loc al Retezatului Mic, să fie considerată cea mai lungă străpungere subterană a apei determinată până acum la nivel naţional.
Mugurel PETRESCU
