1.O metafrescă tradițional-transmodernistă
În fine, cu „Theodoros” [1] Mircea Cărtărescu s-a maturizat. Am parcurs și niște cronici în ultimele luni. Unele din ele m-au nemulțumit. M-am prins că autorii lor doar răsfoiseră, evident ori grăbiți ori plictisiți pur și simplu megaromanul. Nu-l relecturaseră (a la maniere de Matei Călinescu), nu-l pritociseră „monografic”, nu deconstruiseră metaliterar și metanarativ-metapoetic corpusul de un neobaroc dezlănțuit cu o furie revendicativă a unei glorii iluzorii.
Și totuși masiv cum e gândit „curată” saga, metafrescă tradițional-postmodernistă deci ușor defazat romanul „Theodoros” impune respect, solicită un regim de receptare mult mai adecvat, mai pliat pe formă și fond, mai aplicat semantopragmahermeneutic.
Viziunea inițală – am (in)voluntara convingere – se lasă remodelată pe traseul oarecum misterios-enigmatic; naratorul habar n-are (chipurile! – ce urmează), el furnizează cititorului la infinit surprize; ficțiunea, și ea, își regrupează strategiile, aparent polimnorfe, haosmice, își tasează terenul alegorico—parabolesc, cu un limbaj păstos, suculent, densificat verbal, mereu preocupat de propriu-i acordaj al autoreferențialității… autocefale.
2.Conductibilizarea imaginarealului
Astfel, Mircea Cărtărescu transversează – de data aceasta furat de mirajele transmodernismului transfrontalier – spațio-timpul, cu o dezinvoltură specifică arhitecturii monumentale, cu o energie inepuizabilă de a povesti degajat, detașat de complexe, de contexte inevitabile, de arhitectualizări inerente; își vădește, realmente, capacitatea de a conductibiliza imaginarealul spre-o filosofie a încrederii într-o transutopie funambulescă, grotescă, picarescă etc.
Într-un „Contemporanul”, Theodor Codreanu [2] îi recunoaște romancierului Mircea Cărtărescu noutatea de viziune (bazată pe splendorile mineral-baroce), dualistă, cvasicarteziană, hamletiană, dubitativă, dilemantică, ontologică și nu în ultimul rând halucinant-fantomatică.
Evadarea în ficțiune o motivează degenerescentul politicianism, masiva corupție a cleptocrației invazive. Ea deschide o fascinantă perspectivă a unei istorii contrafacturale, ficționale, mitice și arhetipale, tocmai potrivită să facă substanța unui roman și totodată metaroman.
Până și cele patru teritorii ale Valahiei, Arhipelagului grec, Etiopiei și Iudeii din vremea împăratului Solomon sunt ficționalisme de o literaturitate fabuloasă ca întindere narativă, ca societate de istorie apocrifă, ca palpitantă distopie.
3.Metafora Cărții ca lume
Sursele sunt indicate cu onestitate de prozator: scrisoarea a XV-a Teodoros a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri [3], Biblia, cartea sfântă etiopiană Kebra Nagast și un text istoric anonim despre viața împăratului Tewdros II, găsit pe internet; la acestea eu adaug cărțile populare din secolul XVIII (printre care și Etiopica [4]) și romanele lui Mateiu I. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Eugen Barbu, Ștefan Bănulescu, D.R. Popescu, Mircea Ciobanu, Mircea Horia Simionescu, Silviu D. Popescu, Aurel Antonie, Ioan Groșan, Tudor Dumitru Savu.
Theodor Codreanu preia din Die Zeit formula și singularitatea canonică a operei cărtăresciene „O scriitură unică la nivel mondial”. Scrisoarea lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, la care am făcut deja referire, e o poartă deschisă către o istorie contrafactuală ficționantă neîntrerupt, mitico-arhetipală și pe deasupra de un tragism escatipic. Dar reușita totală (și mă gândesc la tema Cărții Totale a Marelui Scrib) a romanului o reprezintă ideea de Carte a Lumii ca obiectivare a eului (auto)reflexiv, a subiectului gnoseologic. Astfel că romanul „Theodoros” dobândește o personalitate morală și devine un atuu similar celui din egloga lui Theodul (citată de Curtius – n.n. IPB): născocirile de un fantezism alegoric și livresc (și de un intertextualism rafinat se trag din tradiția literară universală ca să slujească nu numai ca plăcere a cuvântului, ci și ca învățătură: „Theodoros” cuprinde în sine aventura extraordinară, exponențială, care la rândul ei cuprinde în sine deopotrivă simbolurile și cheia lor; totodată reflectă metafora cărții ca lume care ajunge, prin integrarea în carte a lumii, într-o contopire până la cartea-lume și respectiv lumea-carte.
4. Aspectele transeminesciene
Mircea Cărtărescu își demonstrează abilitatea holistă de a ieși glorios dintr-o suită interminabilă de impasuri ontologice, epistemologice, hermeneutice, praxiologice, pe care le rezolvă bibliocentric într-un formidabil, temerar, vicios cerc al unei culturi „achiziționate” pe traseul de la arche și theos până la cartea de nisip a lui Jorge Luis Borges.
Ceea ce și-a propus deci prozatorul postmodernist să realizeze s-a împlinit: transutopia literară de factură labirintică, rod al unei inteligențe demiurgice, urmare a unui hybris metafizic: participarea la Creație, la perfecțiunea ei, abominabilă ori dimpotrivă „oglindă și mască, blestem și extaz suprem [5]”.
În „Cartea de nisip” Jorge Luis Borges precizează că respectiva carte a obținut-o în schimbul câtorva rupii și a unei Biblii. Aceasta ar fi fiind „cartea ființelor-imaginare”, care vin către noi din alte veacuri?; și automat mi-l închipui pe Mircea Cărtărescu drept avatar, surprinzător, căci e român get-beget, al lui Eudora Acevedo, obsedat de Summa Theologica. „Theodoros” poate fi echivalat cu Summa Litteraria sub specie aeternitatis, unde însă imaginile și cuvintele tipărite par (poate că și sunt) mai reale decât lucrurile și ființele înseși [6]
Același Theodor Codreanu scoate în evidență și aspectul transeminescian al romanului cărtărescian: e nutrit, tacit, insolit, din Archaeusul eminescian (Eminescu precizează: „Archaeus este singura realitate pe lume” [7], evoluat transcendent în prototipialul Savaoth, Marele Cetitor al Cărții Marelui Scrib Mircea Cărtărescu [8]
Care nu pregetă ca pe traseul scriiturii-poveste, să presare, ca-n basm, firimituri de teorie a noului roman care vizează explicit transformările cărții și metamorfozele scriptorului. Remarc prin urmare interacțiunea scripturală (care abandonează unilateralitatea în favoarea multilateralității – n.n. IPB); oglinda romanului e dublă: pe o față a ei elaborarea scriptorială a textului, pe cealaltă față: elaborarea texturală a scriptorului; în subsidiar este mereu activată convocarea textuală a elementului refuzat (doar aparent evident și în altă împrejurare – n.n. IPB), în domeniul care reglează, în mod dominant, fenomenul de supradeterminare [9]
5. „Mașina” de explorat trecutul
Poate că nucleul supradeterminării este „elementul transosiriac” [10] realizat sub semnul mallarmean al limbajului ce se reflectă în oglinda romanescă și theodorosiacă. Romanul „Theodoros” e o imensă alegorie și o copleșitoare parabolă. L-aș putea așeza astfel în succesiunea „Istoriei ieroglifice” (Dimitrie Cantemir „Crailor de Curte-Veche” (Mateiu I. Caragiale) „Creangii de aur” (Mihail Sadoveanu), „Principelui” (Eugen Barcu), „Martorilor” (Mircea Ciobanu). Prima alegorie ar fi povestea frazei în exces. A doua ar fi materia semnificantă. A treia: ficțiunea înnodată ca atare, care are de-a face simultan, pe de o parte cu materia constituantă a lumii la care se referă, în ultimă instanță (Valahia, Arhipelagul grecesc, Turcia, Ierusalim, Etiopia, Egipt, Statele Unite ale Americii, Anglia Victoriană etc.), aspect ce-o apropie de capodopera lui Liviu Rebreanu: „Adam și Eva”; pe de altă parte folosește materia semnificantă a textului căreia îi datorează în primul rând existența. Mircea Cărtărescu uzează de un mecanism dublu: și tranzitiv și intranzitiv. Ocultarea unei din materii o ocultează pe cealaltă dar cum prozatorul ambiționează disimularea amândorura, asta înseamnă idealism textual/arhitextual care uzurpă orice ispită sec realistă ca să instituie fantasticul „tradițional” cuplat, desigur, la cel post-meta/transmodern (chiar și globmodern) mult mai intensiv, specific Noului Roman – mașină de explorat trecutul (cu al său prezent și viitor inclus în transtemporalitatea sa alegoricoparabolicolivrescă).
Deci numai în această manieră trebuie comentat, interpretat și transvaluat acest nou „Theodoros” al lui Mircea Cărtărescu. Personajul (vertical/deviat/suicidar) e redimensionat structural și structurant în devenință prin enorme jerbe de un transbarochism mitologic, asemuindu-se, răsturnat, cu regele Midas, reamplasat într-un teritoriu retoric și transretoric grandilocvent, impestuos, globalizant (dar, vai, și deseori și patetic-prețios – n.n. IPB).
Recent, la Târgu Neamț, Premiul Național „Ion Creangă – Opera Omnia”, ediția a VIII-a, 2025, i-a fost acordat lui Mircea Cărtărescu (după Dumitru Radu Popescu, Nicolae Breban, Eugen Uricariu, Dan Stanca, Gabriela Adameșteanu, Gheorghe Schwartz, Petru Cimpoeșu) însă pentru „Solenoid”. Motivația juriului a subliniat faptul că imaginarul Cărtărescian, prin recuperarea spațiului copilăriei, al memoriei, este apropiat și de scrierile lui Ion Creangă dar și de visul chimeric al lui Mihai Eminescu.
În nr. 12 al „României Literare”, președintele juriului, Mihai Zamfir, și-a explicat opțiunea prin poeticitatea prozei cărtăresciene care cultivă cuvântul în sine și cizelează fiecare sintagmă[11].
Ion Popescu Brădiceni
Scriitor și doctor în filologie
BIBLIOGRAFIE
1. Mircea Cărtărescu, Theodoros, Editura Humanitas, București, 2022. 626 pagini
2. Theodor Codreanu este, alături de mine, un militant al transmodernismului autohton; este un scriitor complex, eseist, critic și istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei și civilizației, cu o rubrică permanentă în revista Academiei Române „Contemporanul”.
3. Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Editura pentru literatură, București, 1967, p. 169-177. Ion Ghica îl caracterizează pe Teodoros ca pe un viteaz și ca pe un împărat care avea concepții mari, care cugeta la întinderea creștinismului în toată Etiopia și care la 12 februarie 1862 i-ar fi scris reginei Victoria a Engliterei o scrisoare ca să-l ajute în realizarea scopurilor lui.
4. Vezi Al. Piru. Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, pp. 388-390
5. Dan Pavel, Bibliopolis, Eseu asupra metamorfozelor cărții, Editura Cartea Românească, București, 1990, pp. 153-191
6. Jorge Luis Borges, Cartea de nisip; traducerea Cristina Hăulică, Editura Univers, București, 1983, pp. 315-321.
7. Vezi M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, București, Editura Academiei Române, 1977, p. 282
8. Vezi și Theodor Codreanu, Mircea Cărtărescu și fantomele din mașină, în Contemporanul, anul XXXIV, nr. 2 (851), februarie 2023, pp. 18-19
9. Fenomenul de supradeterminare poate fi ideologic, autoreprezentativ, terținclusiv (precum în transmodernism – n.n. IPB).
10. Jean Ricardou, Noi probleme ale romanului, în românește de Liana și Valentin Atanasiu, prefață de Irina Mavrodin, Editura Univers, București, 1988
11. Vezi articolul Premiul „Ion Creangă” la rubrica „Întoarcerea la cărți”, de Mihai Zamfir, în „România literară”, anul LVII, 14 martie 2025, nr. 12, p. 4
