1. Simultan elitist și „popular”
O istorie literară a vinului în România (2013) este încă o lucrare a lui Răzvan Voncu de referință a domeniului, ce urmează altora aproape similare: Secvențe literare contemporane (2010), Orizonturi medievale (2003), Eseuri critice (2006), Un deceniu de literatură nouă (2009), Zece studii literare (2010), Labirintul mărturisirii (2012).
Încă tânăr, n-are decât 55 de ani, Răzvan Voncu posedă deja un stil „academic”, așezat, de-o acuratețe la vedere, doritoare, inepuizabilă, de formule cât mai precise, de judecăți de valoare cât mai corecte teoretic și practic.
Pentru că totuși întreprinderea mea nouă e o „Istorie transmodernistă a literaturii contemporane de la modernism până azi” am optat pentru această temă incitantă, kairotică, amplă, care produce încântare la prima vedere și care suscită interes exegetic la relectura critică.
Auctorial-științific, stilul lui Răzvan Voncu e acaparant, simultan elitist și „popular”, accesibil oricărui băutor de rând de la dacogeți încoace. Înainte de a trece efectiv la redactarea eseului meu complementar, să subliniez pofta de cercetător aplicat a lui Răzvan Voncu, cu o viziune pe parcurs din ce în ce mai evidentă, mai exploratoare a unor dimensiuni esențiale beletristico-reveriante „developate” în atelierul de visătorie al unui nobil de Bibliopolis [1], indiferent ce titlu o fi deținând înlăuntrul celebrei cetăți utopiste, ireale însă categoric virtuale într-un spațiotimp al imaginarului livresc ciclic resurecționist.
2. Un parcurs inițiatic
„O istorie literară a vinului în România” [2] e o idee speculată cu o rară inteligență euristică de către un savant autentic și suficient de harnic încât rezultatul scriiturii propriu-zise să convingă necondiționat. Răzvan Voncu întreprinde o istorie deloc ampelografică, deloc dicționaristă; ci una pe deplin lizibilă, furnizoare de plăcere… barthesiană, adică una care să-ți ofere satisfacție, catharsis, bucurie ontologică, dulce zăbavă în imperiul cărților de proză, de poezie, eseistice, cosmopolite etc.
Bănuiesc cu ce entuziasm aprioric și-a scris profesorul universitar bucureștean tomul (totuși de doar 492 pagini – n.m., I.P.B.) dar explicit și simbolic închegat pe parcursul inițiatic (de călător prin veacuri ca să identifice „analogii sintetico-analitice” – n.m., I.P.B.) pentru douăsprezece capitole (eu le-am botezat prin 2010 <> – n.m.,I.P.B.) după cum confirmă și Theodor Codreanu în monografia despre transmodernism [3].
O rapidă ochire a respectivelor secțiuni (câte scaune sunt în jurul Mesei Tăcerii a lui Constantin Brâncuși din parcul Târgu-Jiului intrată de curând în patrimoniul UNESCO, n.m.,I.P.B.) îmi relevă automat un limbaj elevat într-o atmosferă eleată, saturată de indici, documente descoperite și conspectate, termeni adecvați aspectului transmonografic/transistoric, de opoziții și antinomii reglate terținclusiv, modele aulice și mituri deconstruite abil, într-o manieră nonabulică și dezalienantă.
Răzvan Voncu transformă un viciu (alcoolismul) ca și Guillaume Apollinaire, ori Ion Mureșan, în motiv central, în axă de investigație coerentă a unui univers cărturăresc de ipso et de facto inepuizabil, fantasmatic, „francmasonic” etc.
3. Terenul de joc literar
Astfel Răzvan Voncu pune istoriei sale inedite-unicat, cel puțin pe plan autohton, un motou din „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” care anticipează mintea și vinul, unde terțul inclus este măsura; iar demersul nu-i unul axiologic ci tematic, imagologic, selectiv (prin procedeul decupajului necesar-justificat) și estetic; sunt cuprinși scriitori activi și semnificativi (lipsind cei naționali minori „regionali?! – n.m., I.P.B.).
Nu scriu acest „eseu complementar” ca să contrazic opțiunile auctoriale (evit acest detaliu din motive strict personale – n.m., I.P.B.); acestea ‒ mi se livrează informația – sunt facilitate de seturi de împrejurări profitabile în regim operativ, de relația alimentului <> cu sacrul, cu creștinismul, cu tradiționalismul adânc înrădăcinat în ființa românească; în context istoric, consumul de vin dublează în chip straniu istoria politică și cea socială a patriei noastre, fiind martor esențial al evoluției istorico-societale.
Istoria lui Răzvan Voncu este o deschidere antropologică, o incizie în straturile de contact ale civilizației materiale (a vinului) ca cea spirituală (dionisiacă), a sacrului cu profanul. Pe terenul de joc literar, înălțarea spirituală și bolgiile viciului coexistă sănătos, eticomoral, liberal, sacramental, noumenal-fenomenal, și ficțional-dicțional.
Astfel Răzvan Voncu face vorbire despre opera următorilor scriitori: Ion Neculce, Antim Ivireanul, Dosoftei, Grigore Ureche, Radu Greceanu, Dimitrie Cantemir, Neagoe Basarab, Radu Rosetti, Ion Budai-Deleanu, Gheorghe Șincai, Ienăchiță Văcărescu, Gheorghe Asachi, Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Constantin Stamati, Vasile Alecsandri, C. Negruzzi, Ion Ghica, Anton Pann, B.P. Hașdeu, Al. Odobescu, Nicolae Filimon, Iacob Negruzzi, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă, Vasile Conta, Ioan Slavici, Alexandru Macedonski, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, George Bacovia, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, I.Al. Brătescu-Voinești, Emil Gârleanu, Gib. I. Mihăescu, Ioan Ciocârlan, Calistrat Hogaș, Duiliu Zamfirescu, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Lucian Blaga, Ion Pillat, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, B. Fundoianu, Tudor Arghezi, Hortensia Papadat Bengescu, G. Ibrăileanu, Camil Petrescu, Anton Holban, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Maria Banuș, Nicolae Labiș, Dimitrie Stelaru, Radu Stanca, Ion Caraion, A.E. Baconsky, Alexandru Andrițoiu, Romulus Vulpescu (poet al citatului cultural), Vasile Levițchi, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Ștefan Aug. Doinaș, Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu (prozator neagreat de R.V. –n.m., I.P.B.), Fănuș Neagu (prozator ritualic solemn), Ion Băieșu (comediograf al eșecurilor regimului comunistoid), Mircea Nedelciu, Dan Horia Mazilu, Eugen Ionescu, Teodor Mazilu (vezi „Proștii sub clar de lună”, 1963, interzisă în 1972 –n.m.,I.P.B.), Constantin Țoiu.
Metodologia este cea a emergenței interfeței culturale a vinului ca produs dionisiac, ca splendidă „poțiune” inițiatică ori ca generator de cântare în stihuri a mirului ales și vindecător de boli și nihilomelancolii „neguroase”, dătător de putere și funcție trismegistică (precum de pildă în „Trei viteji” (Ion Budai Deleanu). Mai târziu, în pașoptism, cântecele de lume aduc un aer occidentalizat literaturii române, pe cel junimist și pe cel al „frăției vinului”.
Cum afirmam, anterior, Răzvan Voncu are har „romanesc”, gustă deliciile anecdotice, prevalează „evocări mustoase”, portrete în mișcare, pitorești, fabulații eclectice, scene de societate, alcătuind un repertoriu bogat și divers al diferitelor ipostaze ale vinului, reconstituite minuțios și seducător, personaje construite și dânsele după tipic romanticorealist și unitate de caracter.
Văd zâmbetul ironic al lui Răzvan Voncu în colțul buzelor precum al lui Titu Maiorescu la banchetul junimii, aplaudând discret și în liniște, postpotatorică, încercând același sentiment de confrerie secretă, aidoma cavalerilor din cețosul Ev Mediu.
4. Delimitări și revizuiri doctrinare
În „I.L.R.C”. (1990-2020), Mihai Iovănel îl citează de câteva ori pe Răzvan Voncu; ca de exemplu la pagina 100 aderând la dominația criteriului estetic drept variantă a actului critic, de orice fel (semnalez, ca să se știe că-s bine informat, încă o carte „ciudată” a lui Răzvan Voncu „Jurnalul unui om satanic (24 martie 1999 – 24 martie 2000)”, postfață de Eugen Simion, Editura Viitorul Românesc, Liga de prietenie româno-sârbă, București, f.a. [6].
Nicolae Manolescu îl consideră pe Răzvan Voncu cel mai important critic al generației 2000. Cum am eu însumi în bibliotecă „Labirintul mărturisirii” [7] pot să confirm că demersul e „rezolvat” în linia deschisă de Dan Horia Mazilu și Eugen Negrici cu noutatea că în opinia lui Răzvan Voncu o perspectivă adecvată poate fi aceea a unei istorii deschise a literaturii române și a unui discurs istorico-literar dinamic. Nicolae Manolescu, precum Paul Zumthor cândva, distinge între lectură și interpretare. Lectura și relectura sunt critice și metacritice, iar interpretarea e subiectivă, confesivă, autoreferențială, și în cazul lui Răzvan Voncu fatal calamitată de fantasmaticul unui imaginar mai degrabă produs de-o expresivitate involuntară, câteodată exagerată cu bună-știință spre a salva un trecut literar medieval autohton neintenționat / neprogramat. Până la urmă – obiectivează Nicolae Manolescu – istoria literară este totdeauna estetică, dincolo de orice act intențional sau nonintențional. Opera respectivă fiind propriul ei text, istoricul literar va ține cont că unica realitate constă în faptul că textul e totul; a-l reinventa presupune a scrie o nouă operă, adică de a-l înlocui pe scriitor cu scrietorul / cu intelectualul.
Evident, Răzvan Voncu posedă talentul de-a o fi scris; într-o prefață, Eugen Negrici îi subliniază: inteligența speculativă, iuțeala priorităților în câmpul de idei, abilitate interpretativă, efortul de identificare a eului biografic de depistare acolo unde a fost, a subiectivității scriiturii, operarea unor merituoase distincții teoretice (s.m., I.P.B.), lămurirea raportului dintre eul literaturii subiective și cel al literaturii ficționale (adică dintre persona și persoană), înclinația spre delimitare și revizuire doctrinală.
Eventualului (re)cititor al „Labirintului mărturisirii” îi va fi dat – să-l citez pe profesorul meu îndrăgit din anii studenției la Universitatea din Craiova Eugen Negrici – „să întâlnească în lectură numeroase fuzee, deducții savante, glose, tranșări de dispute, situări conceptuale, primplanuri incitante, înlănțuiri de idei înnoitoare”.
Cum primul capitol e cheia întregului volum, îmi rezerv plăcerea de a-i regrupa punctele de vedere sugerându-i, ca și maestrul uceniciei mele într-ale semioticii la Facultatea de Filologie în Cetatea Băniei, ideea de a-l dezvolta într-o „cărțulie” separată. Eu am efectuat acest lucru în „Reinventarea capodoperei: de la origini până mâine (I)”, unde m-am referit la „scriitura care așteaptă”, la „componentele orizontului de așteptare”, la „înțelegere și interpretare”, la „raporturile dintre obiectiv, subiectiv și intersubiectiv”, la „conceptele fundamentale ale analizei operei literare”, la „transmodernismul – un nou curent literar”, la „mitologia labirintului și cea a Călătoriei”, „la transimaginarul transmodern”, la „transforma imaginii poetice”, despre „abordarea transdisciplinară”, la „unitatea deschisă” și la „Scriitorul român în drum spre Europa valorilor” ș.a.m.d. Apoi am comentat „învățăturile lui Nagoe Basarab către fiul său Theodosie”, „triada cronicarilor moldoveni” (cu Miron Costin și ca poet în „Viața lumii”), „Psaltirea” lui Dosoftei, pe Dimitrie Cantemir, cu un aparat critic masiv și foarte punctual. Am continuat cu „Cartea de recitire „Scurt tratat metacritic despre Eden, Paradis, Rai” și cu „Ion Neculce – prozator european”, „Metodologia focului viu” (o exegeză despre Ienăchiță Văcărescu); „Utopie și distopie în capodopera lui Ion Budai-Deleanu – Țiganiada [9] ș.a.m.d.
Cartea lui s-a publicat în 2012, a mea în 2013 dar neaflând unul despre altul nu l-am putut include în aparatul bibliografic; ca atare repar acum, oarecum târziu, cuvenita luare de contact ca de la istoric la istoric într-o zonă comună academic. Astfel, Răzvan Voncu își așază concepția la mijloc doctrinar, între Nicolae Manolescu și Eugen Negrici; ca atare instituie o „ruptură” între literatură pe de o parte și istorie-cultură pe de cealaltă parte; și o diferență între capodoperele de l`Ancien Régime și cele „contemporane”; primele ar fi doar valori și informație, cele de azi ar fi veritabilele „texte de plăcere” [10]; oricum ar sta aceste afirmații în cazul lui Răzvan Voncu, plăcerea textului este de tip triumfător, eroic, energic, răsucit pe „desfătarea încăpățânată” care-l leagă de text, în ambele situații, cu excelentă consistență a eului scriitor.
Răzvan Voncu, conștient de criza inerentă, recomandă abolirea distanței culturale, făcând din Omul vechi auctorial-confesiv-autoreferențial un creator avant-la-date / la lettre / inteligibil pentru omul post- / trans-modern și după anul de grație 2010.
Absența intenționalității estetice este astfel salvată de premiza involuntară a subiectivității mai importantă, poate, în eon medieval, decât performanța literarstilistică. Stării românești fundamentale, istoricul literar și hermeneutul Răzvan Voncu îi atribuie „o altă valutare” individuală în urma „extragerii” de pe piața atemporalității, alterității și experienței sinelui care dezlimitat se confesează întru nemurire.
Un eseostudiu de Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie:
1. Vezi în Dan Pavel: Bibliopolis. Eseu asupra metamorfozelor cărții; editura Cartea Românească, București 1990; în Bibliopolis, cel mai înalt titlu pare să fi fost atribuit Bibliodulului, pp. 18-70;
2. Răzvan Voncu: O Istorie literară a vinului în România, editura Curtea Veche, București, 2013, 492 pagini;
3. Theodor Codreanu: Transmodernismul; editura Junimea, Iași, 200, p.189;
4. Vezi și Ion Popescu-Brădiceni: Lazare, veni foras, Editura Napoca-Star, Cluj-Napoca, 2005, p.13;
5. Vezi și Gérard Genette: Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune; traducerea și prefața de Ion Pop, editura Univers, București, 1994; până la urmă, în istoria sa elogiatoare a vinului ca motiv și topos literar, Răzvan Voncu resoarbe legeinul și poieinul în discurs narativ, în povestire care-i deja o trecere în ficțiune și/sau în dicțiune și apoi în metapovestire.
6. Mihai Iovănel: Istoria literaturii române contemporane (1990-2020); editura Polirom, Iași, 2021, paginile 100, 173, 321, 324, 512, 654;
7. Răzvan Voncu. Labirintul mărturisirii, Structuri autoreferențiale în literatura română medievală; editura Tracus Arte, București, 2012;
8. Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură; ediția a doua, revăzută și revizuită; editura Cartea Românească (Grupul Editorial Art), București, 2019;
9. Ion Popescu-Brădiceni: Reinventarea capodoperei; transversaliile literaturii române de la origini până mâine (I); editura Academia Brâncuși, Târgu-Jiu, 2013, pp. 3-103; dar vezi și partea a III-a Cartea de recitire. Scurt tratat metacritic despre Eden, Paradis, Rai; unde reiau cercetarea literaturii române vechi centrată în jurul toposului paradisiac; mă ocup de Miron Costin („De neamul moldovenilor”, „Viața lumii”); Petru Cercel („Imnul religios italian”); Dosoftei („Stihuri la luminatul herb al Țării Moldovei”; „Psaltirea pre versuri tocmită”); Dimitrie Cantemir („Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea”; „Istoria ieroglifică”, „Descrierea Moldovei”, „Sistemul sau întocmirea religiei muhamedane”); Ioan Budai-Deleanu („Țiganiada”); vezi mai departe: Partea a IV-a. Ion Neculce – prozator european; Partea a V-a. Metodologia Focului Viu (o cercetare despre Ienăchiță Văcărescu); Partea a VI-a. Utopie și distopie în capodopera lui Ion Budai-Deleanu, pp. 125-207;
10. Roland Barthes: Plăcerea textului; traducere de Marian Papahagi; postfață de Ion Pop; editura Echinox, Cluj, 1994, p. 28, p.30.
