1. Corabia morţii
Tema acestui eseu este despre marele poet „blestemat” Paul Celan, căruia i-am dedicat câteva pagini în „Istoria-mi transmodernistă”. Am regăsit nişte note disparate în „caietele mele de însemnări de lectură”[1]. Andrei Corbea comentează cele trei întâlniri ale lui Paul Celan cu Martin Heidegger, posesorul unei fabuloase colibe la Totnauberg, unde şi-a scris cea mai mare parte din opera-i monumentală (dar controversată încă – n.m.,I.P.B.); tot acolo, în acel sălaş-sanctuar, Paul Celan privind, pe 25 iulie 1967, către steaua fântânii, din curtea casei, împodobită cu un cub de lemn, sculptat cu un motiv stelar, avea în inimă „speranţa unui cuvânt ce va veni”. Şi acest „cuvânt” a venit la Frankfurt, din postura de oaspete al Mariei Luise Kashnitz, unde, la 1 august 1967, poetul aşternut-a pe hârtie prima versiune a poemului „Todtnauberg”.
Ca şi Martin Heidegger, holderlinianul cernăuţean Paul Celan a avut puterea de-a fixa în limbaj adevărul fiinţării (die Währheit des Seins), identitatea dintre „ce şi cum” sau „esenţa lucrurilor” (cumceitate – n.m.,I.P.B.). Martin Heidegger însuşi a descoperit în lirica „existenţialistă” a lui Paul Celan suflul căutării dramatice, în coliziune cu pragul tăcerii, a limbajului originar către care el însuşi năzuieşte, a spunerii genuine (Rein Gesprochenes) ce coincide cu poemul.
Cât priveşte „expediţia oraculară” la Todtnauberg, „Todt-nau” s-ar putea traduce prin „corabia morţii”, iar „Toten-au” prin „câmpia morţilor” – ea echivalează cu o călătorie peste Styx, în Hades, cu Gerhard Neumann în postura de Charon.[2]
Khalid AL-MAALY, traducătorul lui Paul Celan în limba arabă, afirmă, într-un interviu (realizat de Lia Faur – n.m.,I.P.B.), că a tradus scrisoarea lui Paul Celan către Martin Heidegger, dar mai transpune încă din Germană în arabă poemele acestui scriitor dificil „pentru că este un poet creativ”.[3]
2. Mac şi Memorie
Pe Paul Celan l-a citit şi Ion Pop şi-a rămas cu imaginea unui poet de o tonalitate ceremonios-ritualică şi accentuat elegiacă într-o primă etapă. În cea de-a doua fază, formele lirice sunt mai condensate; imaginarul liric e acum marcat de obsesia protecţiei acvatic-materne, înscriind simbolic ştiuta experienţă tragică trăită, în motive persistente (părul femeii iubite, marea, fuga, fausticul, departele). Discursul liric are intensităţi expresioniste, dar şi stilizări ale tensiunii care ar putea duce cu gândul pe orice critic literar ori hermeneut mai temerar la poezia Elsei Lasker-Schüler.
În „Mac şi memorie” de pildă, amintirea dureroasă a timpului trăit se conjugă cu dificila voinţă de abstragere contemplativă din evenimentul brut şi brutal; iubirea conservă tensiunea dintre regimul „nocturn” al imaginarului şi nevoia limpidităţii de sine; rostirea se cristalizează în forme epurate; unele texte înscriu chiar acest proces alchimic dinspre suprafeţele realului vieţii vizibil-trăite către înaltul, adâncul ori târziul unui timp esenţializat; sau vorbesc despre cucerirea numelui sub semnul distinctiv al aceleiaşi decantări a suferinţei reale într-un lacrimariu simbolic.
3. Pretomodelul Ahasverus
Doresc eu însumi să accentuez caracterul metapoetologic de meditaţie asupra rostului însuşi al scrisului în momentele de maximă tensiune existenţială. Discursul celanian e de o particulară concentrare, frizând ermetismul, încărcat de conotaţii şi aluzii, saturat de sensuri elaborate în obscurul atelier verbal (de înţelesuri ocultate – n.m.,I.P.B.).
Marin Mincu îmi furnizează numele adevărat al lui Paul Celan: Paul Antschel(Ancel), un evreu bucovinean (Bucovina a fost anexată între 1778-1918 de către Imperiul Austriac – n.m.,I.P.B.), Tot de la el aflu că Andrei Corbea i-a dedicat o monografie: „Paul Celan şi meridianul său”; că a activat la editura Cartea Rusă (?!) între 1945-1947, unde s-a familiarizat cu exigenţele poetice ale suprarealiştilor.[5] Paul Celan poate fi comparat, din perspectiva receptării operei sale de către exegeţii occidentali, cu Eugen Ionescu; aceştia s-au comportat mârşav, încercând să surdizeze, bagatelizeze, oculteze într-o manieră greu explicabilă (eu acuz, ca şi Constantin Noica Occidentul, de atitudine vădit antiromânească generalizată – n.m.,I.P.B.)[6]
Vin şi cu câteva aprecieri, mai singulare, enunţate de către scriitorul Lazăr Popescu; în relectura acestuia, poeticitatea textelor celaniene descinde din protomodelul lui Ahasverus şi pe urmă din cel pascalian, culminând cu trauma Holocaustului în al cărui angrenaj criminal au pierit părinţii, prietenii şi o întreagă civilizaţie, consecinţa fiind izolarea, nebunia şi suicidul în Sena.[7]
4. Trăsături fundamentale
Într-o „aproape monografie” a dimensiunii româneşti a operei poetice a lui Paul Celan, Petre Solomon scoate în evidenţă ceea ce rostirea teribilă şi inumană practicată de exegeţii (unii din ei chiar critici „profesionişti” spre ruşinea contemporaneităţii – n.m.,I.P.B.) puşi pe negat, au tot amânat ori chiar ostracizat particularitatea/ unicitatea limbajului celanian.
Uneori mă las şi eu sedus de ispita de a reabilita scriitura eliptică (şi aparent impersonală – n.m.,I.P.B.), de tip mallarméan, în care drama limbajului pare singura ce se impune. Henri Meschohnic, Michael Hamburger, George Steiner, Peter Szondi, Jean Bollack, Milo Dor au sesizat, ca pionieri, trăsături fundamentale precum:
● „uciderea limbii germane” – ca reacţie a biografiei;
● nonarbitrarietatea textelor poetice, fals ermetice;
● unitatea de nedezdruncinat a întregii opere poetice;
● autenticitatea decisă de contextul personal şi istoric;
● întoarcerea autorului în propria sa operă literară;
● constituirea unei posibile vieţi din biografeme exploatate scriptural; în acest sens, Corin Braga a postulat o metodă psihobiografică[9], unde direcţia hermeneutică este dinspre operă spre autor într-un demers de recuperare a intimităţii individului într-o epocă a dezindentificării şi multiplicării măştilor, de explorare a profunzimilor într-o lume a suprafeţelor;
● dicţiunea autobiografică a operei redactate în româneşte relevă un partizan al absolutismului eretic, mesager totodată al haloului;
● confesiunea fie discretă fie indirectă;
● hasidismul narativ; regăsirea unui trecut real ci nu fictiv, născocit involuntar sau voluntar, uliseanismul ca atitudine opusă, evident, proustianismului;
● luciditatea stilului celanian (paronomasa, anagrama, calamburul, substituirea, înlănţuirea, includerea, polisemia) poate reoriginat în Alcofrybas Nasier (adică François Rabelais);
● dicteul automat ca tehnică de dislocarea sistematică a limbajului poetic şi de eliberarea lui de constrângeri sociale;
● caracterul subversiv al jocurilor verbale, al limbajului absurd (din „Belle Époque” – n.m.,I.P.B.)[10].
5. O matrice poliglotă
Paul Celan (Paul Ancel) ţinuse şi o agendă intimistă de însemnări laconice, sub semn arghezian. Este o „cărticică de seară” cu calambururi optimiste, vesele, spirituale, uneori scânteietoare (chiar Celan e obţinut prin anagramarea lui Ancel – n.m.,I.P.B.), perle parodice etc. S-a ataşat suprarealiştilor români ca să exalteze valorile permanente: amorul, libertatea, poezia. Într-o limbă română plină de voci, poetul se reinventează, experimentează, arzând etapele evoluţiei pe-o scenă… europeană şi planetară: „Izma iubirii a crescut ca un deget de înger/…/ o aripă mare de plumb şi alta de frunze,/ un trup istovit în odihna scăldată de ape” sunt geniale versuri într-un poem redactat în româna lui Urmuz, Gellu Naum, Virgil Teodorescu (vezi „Poem pentru umbra Marianei” – n.m.,I.P.B.). În „Azi-noapte” dăm peste altă mostră admirabilă: „Din pomii sădiţi de amurg în odăile noastre incendiate/ vom desprinde încet porumbeii de sticlă”. În „Regăsire” plouă pe „dunele verzi de calcar”, vinul e păstrat „într-o gură de mort, ţinutul cu punţi e strămutat într-un clopot”. În „Reveion” „inelul stins în pahar s-a suit pe fereastră”, „un zar a căzut între lespezi”, „turla cetăţii de lemn a plecat ca o umbră” etc.
E vădită ştiinţa lui Paul Celan de-a fora în profunzime, de-a excava comori echivalente transmetaforice, de-a-şi insolita limba poetică, derealizând cuvintele, lărgindu-le frontierele în direcţii neaşteptate ori metamorfozându-le copios şi electrizant într-un lirism, repet enigmatic, ilogic, contractiv. Ca şi George Steiner, Paul Celan posedă o matrice poliglotă, limbaju-i fiind pivot de conştiinţă inalienabil-alternativ şi de atingere a perfecţiunii: „nespus de frumos în nuditatea-i însângerată”.
6. Cinci decenii
Într-un dicţionar de „scriitori străini”, din 1981, aflăm despre Paul Celan (1920-1971) c-a fost poet austriac de origine român din Bucovina, dar s-a stabilit la Paris. Lirica sa are rezonanţe biblice şi evocă destinul tragic al victimelor nazismului (în „Nisipul urmelor”); sau conţine o dicţiune de sugestie metafizică, îmbinând magistral simbolul clasic cu dicteul suprarealist sau combinând expresia orală directă cu muzica interioară a cuvintelor, într-un discurs metaforic de o şocantă originalitate (în „Mac şi Memorie”, „Din poartă-n poartă”, „Trandafirul nimănui”)[11].
Dintr-un alt „Observator cultural”[12] reţin că Bertrand Badiou – într-un dialog cu Gabriel H. Decuble în limba germană – a realizat o biografie ilustrată din care rezultă că Paul Celan [12] a fost o figură literară cu o viaţă tumultuoasă şi cu o personalitate mult mai complexă (după cum reiese şi din corespondenţa cu Ingeborg Bachmann.[13]
Ca poet, Paul Celan a exprimat oroarea extremă prin tăcere, prin amuţire timp de 50 de ani (1920-1970). A subliniat diferenţa dintre tematic şi pneumatic, perplexitatea în faţa oricărui conţinut de adevăr, fie el şi perceput numai în negaţie, afirmaţia fiind interzisă (la Auschwitz, de exemplu).
Ermetismul, obscuizarea mesajului prin contra-/anti-cuvinte generează un limbaj construit pe o irealitate de necuprins, aflată la marginea realităţii palpabile (precum acea Niemandrose, crescută din nimic”, din „ne-spus”. Formula poezească a lui Paul Celan este una alchimistă: „Solve et coagula”, este în esenţă nu o simplă suflare de vânt (ca la Bob Dylan[13] ci o „Schimbare de suflu (Atemwende)”, o Kehre heideggeriană, o scriitură poetică coagulată autoreferenţializată şi autobiografică autoanihilatoare, o „cugetare de craniu” încapsulată într-o voce unică, mută, pe urma săgeţii: „… ’Naltul tău/ cântec în dura/ scânteie a lui februar îndârjitul,/ pe jumătate distrusul maxilar.// Acea încă/ spre străbatere milă/ Melancolie.// Însădit acum de cele-mplinite-albastru-ţintă,/ în picioare în luntre,/ eliberat şi dintr-a stâncilor scrâşnindă/ binecuvântare”.
Această non-artă po(i)etică excepţionalistă (din Bucovina sonderwgistă – n.m.,I.P.B.) îşi resoarbe ciclic propriile efecte ca să şi incite cu aceeaşi febrilitate fanii „epocali”, printre care, cam târziu, mă număr şi eu, convinşi că poemul orfic îi supravieţuieşte creatorului său, căci originalitatea divină obligă păturile cititoare la alt tip de extrapolare-valorizare a suferinţei (precum a lui Orfeu în Hades – n.m.,I.P.B.) şi a iubirii (pentru euridicea Ingeborg Bachmann) care i-a dedicat în postură de subiect mistic lui Paul Celan câteva versuri memorabile: „Precum Orfeu cânt/ moartea pe corzile vieţii/ iar frumuseţii pământului/ şi ochilor tăi priveghind cerul/ ştiu a le zice doar ceva-ntunecat” (prin „întunecat” a se-nţelege ceva secret, iniţiatic, arhetipal – n.m.,I.P.B.); versurile citate revelează deci modelul orfic cu ale sale mesaje opace, întrupate în transa inspiraţiei de natură romantică şi de credinţă suprarealistă în dicteul automat ca sursă inconturnabilă a poeticităţii resurecţioniste; sau, cum ar afirma Nietzsche, eul poetului liric răsună din abisurile fiinţării purtate de simţurile călătoare în noua lume a spiritului şi a libertăţii de expresivitate (in)voluntară tensionată exacerbat să-şi asume poemul absolut în care răzbate desăvârşirea misterioasei vrăji exercitate de cuvinte în combinaţia artistă cu puterea magică; acest tip de poem celanian conferă textului o realitate ontologică mai consistentă decât cea a lumii reale pe deasupra infestată de nazism ori de marxism.
Bibliografie
1. Vezi Ion Popescu-Brădiceni: Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane; editura TipoMoldova, Iaşi, 2023, p.1272
2. Vezi Andrei Corbea: Paul Celan şi meridianul său; editura Polirom, Iaşi, 1998, germanistul ieşean A.C. este laureat al Premiului Herder pe anul 1998;
3. Lia Faur: Un interviu cu Khalid Al-Maaly, traducătorul lui Paul Celan în limba arabă „Paul Celan a fost o necesitate, cel mai important scriitor pe care trebuia să-l cunosc”, în „Observator cultural”, nr.1139, 14-20 decembrie 2022, anul XXIII/ serie nouă (879), p.12
4. Ion Pop: De trei ori Paul Celan; în „România literară”, anul XXXIX, nr.1, 12 ianuarie 2007, pp.26-27
5. Dintre suprarealişti îl amintesc pe Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Paul Păun, Gherasim Lua
6. Vezi Marin Mincu: Cvasitratat de/spre literatură (A fi mereu în miezul realului); prefaţă: Bogdan Creţu; postfaţă Ştefan Borbely; tabel cronologic: George Popescu; editura Paralela 45, Piteşti, 2009, pp.623-625
7. Lazăr Popescu: Cărţile destrămării. Introducere în apocalipsele literare. I. Aezii şi absurzii; editura Scrisul Românesc, Craiova, 2014, pp.53-67
8. Vezi Eugen Simion: Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator operă; editura Cartea românească, Bucureşti, 1981, pp.5-138
9. Vezi Corin Braga: Psihobiografii; editura Polirom, Iaşi, 2011
10. Petre Solomon: Paul Celan/ Dimensiunea românească; editura ART, Bucureşti, 2008, în colecţia Revizitări, coordonată de Mircea Martin, 234p.
11. Gabriel Danţiş: Scriitori străini/ Mic dicţionar, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, pp. 10-11
12. Bertrand Badiou: Biografia ilustrată a lui Paul Celan, Suhrkamp Verlag, Germania, 2023
12. Vezi revista „Observator cultural”, nr.1208, 22-28 mai 2024, Anul XXV/ serie nouă (948), p.2, rubrica „La zi”, Paul Celan – o biografie în imagini”
13. Bob Dylan: Suflare de vânt; cu o prefaţă de Mircea Cărtărescu (el fiind şi traducătorul celor 100 de poeme); editura Humanitas fiction, Bucureşti, 2016
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor, doctor în filologie
