Doctorul în medicină, Grigore Lupescu este un <>. Deține, pe merit, titlul de cetățean de onoare al municipiului Târgu-Jiu. Are o operă științifică axată pe teme medicale de stringentă actualitate. Cu o energie inepuizabilă a tratat oamenii de inimă, redresându-i și psihic, și etic, și fizic.
Îl vizitez lunar. E un savant de notorietate mondială și dimpreună cu fiul său, Grigore Lupescu Junior, au gândit, după un proiect comun serios și valid profesional, o carte, o culegere de articole susținute cu succes, drept comunicări și pledoarii „fierbinți” pentru sănătatea lumii, la diverse conferințe și congrese internaționale.
Am avut rarisima onoare (și mândrie, dar fără prejudecată – n.m., I.P.B.) și aleasă bucurie comilitonică să-i fiu îngrijitorul ediției întâi al volumului „O inimă preabună pentru a muri” [1] dimpreună cu fiul meu, profesor master, Silviu Doinaș Popescu și prof. inginer Bogdan Chirimbu. Tratatul, de-o eleganță academică, de-o acribie mereu atentă la detalii, evident semnificative, a intrat în librării și s-a epuizat tirajul. Va trebui editată o a doua ediție revăzută și adăugită, tot în aceeași echipă (din nefericire, Grigore Lupescu – fiul s-a prăpădit între timp și încă în deplinătatea unei maturități sacrificiale – n.m., I.P.B.).
Preocuparea întru Kairotică exigență autoconcentrică și cercetarea interdomenială s-au reîncetățenit în concepția wittgensteiniană a lui Grigore Lupescu (tatăl și al unei remarcabile poete Roxana Lupescu Deca – n.m., I.P.B.), aflat azi pe piscul consacrării nemuritoare și ca poet satiric, fabulist, epigramist de excepție.
Ca și Ludwig Wittgenstein, Grigore Lupescu – Senior crede în cele două lucruri esențiale: în primul rând în exprimarea unor idei adecvate (adică potrivite) cu obiectul lor și în al doilea rând în intenția axiologică de a găsi soluția ideală, echilibrată între educativ și ludic.
Căci, edictează la un moment dat Wittgenstein, „obiectele conțin posibilitatea tuturor situațiilor”. Ele „formează substanța lumii”. Dar „substanța este cea care există independent de ceea ce se petrece”. Iar „în starea de lucruri obiectele depind unele de altele ca verigile unui lanț”. Deci Grigore Lupescu ține cont și diferă imaginarul de real. Căci imaginea reprezintă situația în spațiul logic, existența (materială) și nonexistența stărilor de lucruri (ideală). Și totuși „imaginea este un model al realității”, dar și un fapt structural; forma structurii face posibilă reprezentarea estetică-literară; iar relația de reprezentare transformă legea imaginarului în ficțiune-dicțiune. [2]
În „Colocviu umoristico-medical”, ironistul Grigore Lupescu ia în colimatorul comichermeneutic obiecte utile în cardiologie: stetoscopul, foarfeca chirurgicală, ochelarii medicali, termometrul, garoul și halatul, acul chirurgical, medicamentul, farmacia, blocul operator, seringa, bisturiul, vata, parafa, găleata, pila de tăiat fiole. În cazul de față, gândirea auctorială se exprimă perceptibil-senzorial, dar metoda proiecției satirico-fenomenologică constă în a concepe sensul propoziției, culminată în haz, râs, sarcasm etc.
Fiecărui obiect din lista lui Grigore Lupescu îi este atribuită concentrarea simbolului, referitor la un complex de instrumente medicale, într-o definiție. Iar, în situația de față, definiția e stârnitoare de umor rafinat, subtil, deși indicial – articulat propozițional:
– stetoscopul amplifică „al bolii glas misterios, spre a putea elucida un diagnostic prețios”;
– foarfeca taie „numeroase mădulare cu ne-ntreruptă dibăcie”;
– ochelarii medicali, iubita o privesc de-aproape, soția, doar de la distanță ș.a.m.d.
În viziunea poetică a lui Grigore Lupescu tronează seducătoare „eterna poveste” cu „o frumoasă fără pereche”, aidoma celui din basmele cu Făt-Frumos și „Frumoasa fără corp”. Numai că, pragmatic și adept al opoziției didactice și „categoriale” [3] dintre principiul divin și principiul natural al lucrurilor, Grigore Lupescu o dotează pe femeia preafrumoasă (la fel de pământeană precum Cătălina lui Eminescu, el fiind un „Cătălin” oleacă mai copt la minte și la trup – n.m., I.P.B.) cu o grămadă de calități: privire seducătoare, siluetă parfumată, obrajii ca două roze, surâsul divin etc. Astfel, specia umoristică din „Eterna poveste” e parodie (după Ion Minulescu (n.m., I.P.B.). Și „Frumoasa mea judecătoare” e o romanță parodiată după model eminescian [4].
F.W.J. Schelling reliefează undeva aspectul filosofic al frumuseții ca fiind simultan și divin și frumos, însă cel care-l produse ca scriitor / intelectual [5] este, în mod necesar, mai mult un inițiat profan, care acceptă unitatea dintre esența divină și interioritatea celei mai fericite naturi, în care nu există nicio contradicție; deci arta comică a lui Grigore Lupescu este ezotericoexoterică, devreme ce misterul femeii este decodat prin ceremonialul exterior al admirației și explorarea erosului iminent și inerent sexual. În „Frumoasa mea care prevezi”, poetul găsește că respectiva divă e „întruchiparea vie a simbolului feminin” sub „soarele, divinul, ce-și varsă razele bălaie”.
Plecând de la modelul originar, Grigore Lupescu caută tiparul etern în „modelele” terestre al căror farmec e irezistibil. Exemplific această „aserțiune” prin altă parodie în stil romanțios „Frumoasa mea de la volan”. Ciclul se încheie antiapoteotic cu o parodiere a anglismelor de care s-a trezit, brusc, invadată, preafrumoasa și mirabila „limbă română”.
Augustin ar exclama, dialectic, dacă, teleportat în „viitorul de azi”, i-ar citi epigramele lui Grigore Lupescu, unele chiar grozave, adică de excepție, apreciate la superlativ de doi mari scriitori contemporani precum Gheorghe Grigurcu și George Corbu: „Dragă Grigore, îmi plac la nebunie „ambiguitatea”, frumusețea vorbirii în catrene polisemantice. Îmi plac enunțurile tale constituite în judecăți morale și îmbinate într-o permanentă permutare. Îmi plac cuvintele tale deopotrivă corporale și spirituale.” [6]
Bibliografie:
1. Grigore Lupescu: O inimă preabună pentru a muri. Studii și cercetări medicale; editura Măiastra, Târgu-jiu, 2016, 350 pagini;
2. Ludwig Wittgenstein: Tractatus logico-philosophicus; traducere, cuvânt introductiv, note: Alexandru Surdu, editura Humanitas, București, 1991, p.35 și următoarele;
3. Vezi Aristotel: Categorii; traducere, interpretare: Constantin Noica, editura Humanitas, București, 1994;
4. Grigore Lupescu: Colocviul Umoristico-Medical. Epigrame; editura Limes, Cluj-Napoca, 2005;
5. Vezi Răzvan Voncu: Labirintul mărturisirii, editura Tracus Arte, București, 2012, p.14;
6. Vezi Augustin: De dialectica; editura Humanitas, București, 1991; ediție, traducere, introducere, note, comentarii, bibliografie de Eugen Munteanu, pp. 36 și următoarele.
Prof. Ion Popescu-Brădiceni,Doctor în litere, scriitor
