Cineva, undeva, cu prilejul omagierii unui coleg, un profesor târgujian, îi reproşa unui profesor universitar, scriitor (şi remarcabil publicist cu operă solidă, diversă, şi ştiinţifică, şi beletristică, şi pedagogică) faptul că vorbeşte într-o limbă „păsărească”. Fireşte că insul îşi băgase nasul unde nu-i fierbea oala. Prizonier al unei epoci mankurtizate, omul înţepenise în ea; iar noul i se părea, ca şi lui Titu Maiorescu, „beţie de cuvinte”.
Aflat într-o cumplită eroare şi groaznică cecitate lingvistică, magistrul „Junimii” se făcea şi el de râs, imputând unor comilitoni de la „Revista contimporană. Litere-Arte-Ştiinţe” (printre care şi George Sion) „întrebuinţarea nefirească a cuvintelor”, „necontenita vibrare a nervilor acesteia”, „violenţa nemotivată a limbajului” etc.
Involuntar, conciliant (instinctul corectându-i „îngheţata” logică şi recea inteligenţă salvându-l oarecum), Titu Maiorescu îmi aruncă, în viitor, mănuşa („lăsând binevoitorului cititor sarcina de a le clasa în ordine, de va voi”), pe care, iată, eu o ridic imperturbabil, ajutat, tot din viitorul devenit acum prezent, de Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir, Andrei Pleşu şi Nichita Stănescu.
Lexemele încriminate au intrat în circulaţie şi fac parte din vocabularul de bază al limbii române curente. Cândva neologisme acuzate de acelaşi T.M. ca fiind „dictate de un spirit antinaţional”, trădător al „limbii populare”, (vezi „Neologismele”[1] – n.m.,IPB.), ca fiind chiar „de prisos” (?!) etc., sunt actualmente exact invers: utile, îmbogăţind mai vechea limbă, închistată în înţelesurile ei populare. A opune limba cultă limbii populare, gest comis de mine în acest microeseu, mi se pare un act cinstit şi drept. Eugen Lovinescu denunţase ferm „ostilitatea faţă de noutate”. „Critica are nevoie de astfel de brusce irupţiuni în sânul ei, de deschidere de ferestre şi de uşi, prin care aerul viu să aducă zbuciumul căutării de sine în forme noi” a limbii române vorbite (adică populare) şi culte (adică literare şi critice scrise)[2].
Prin urmare, cuvintele sărmanului George Sion au contribuit la dezvoltarea vocabularului, la sincronizarea lui cu limbile franceză, germană, engleză, italiană, etc. la europenizarea fondului autohton. Eugen Lovinescu a militat pentru critica sincronică, pentru mutaţia valorilor estetice, pentru modernism; ca apoi Eugen Simion să teoretizeze neomodernismul, Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter şi Mircea Cărtărescu postmodernismul, ca azi eu, Basarab Nicolescu şi Theodor Codreanu să promovăm transmodernismul.
În consecinţă exemplele invocate de Titu Maiorescu, vinovate patologic „de întrebuinţarea cuvintelor pentru plăcerea sonului lor” (de altfel semnificantul produce poezie pură, ci nu semnificatul – n.m.,IPB.) reprezintă pentru maestrul „Junimismului” un comportament evaluat ca ridicol, la această „oră europeană”. Le prelev cu umorul de rigoare, dar şi cu asprimea critică necesară la adresa „păcătoşilor” atacatori ai stilului meu de critic şi eseist în vogă: exploziune, entuziasm, nobil, pentametru, perfecţionare, funcţiune, mod prozaic, convulsiuni, înflăcărate, imaginaţie, epuizată, adoraţie, idol, tandreţe etc.
Dar să închei totuşi prin metoda cercului închis a lui Georges Poulet. Între timp Mihai Zamfir şi Nicolae Manolescu „au restaurat” memoria şi au transvaluat şi opera literară a lui George Sion care a avut meritul de a fi descoperit în realitatea de zi cu zi „ficţiunile latente”, anticipând glorios irumperea fantasticului din cea mai banală cotidianitate (precum la Mircea Eliade, George Bălăiţă, D.R. Popescu ş.a. – n.m.,IPB.)[3]. Nicolae Manolescu îl resituează la rândul său axiologic pe acelaşi George Sion, subliniindu-i calitatea de „memorialist plin de daruri” (printre care şi „umorul de bună calitate” – n.m.,IPB.)[4]
Cu zâmbetul pe buze, deloc sarcastic, deloc maliţios, ci doar „răbdător” al unor asemenea „neavenite pronunţări în public” ale unor „închipuiţi întârziaţi istoric”, să aduc în „paradigma” demonstraţiei de faţă (ca sistem de apărare infailibilă a respectivului scriitor şi doctor în filologie, autor de peste 100 de volume – n.m.,IPB.) o carte a lui Andrei Pleşu: „Limba păsărilor”[5]. Andrei Pleşu consideră ca limbă originară „limba păsărilor” ca „limbă a unităţii primordiale”, ca „orizont de universalitate spre care tinde orice idiom particular”.
Eu însumi, ca scriitor (şi critic, eseist, semiolog – n.m.,IPB.), mi-am creat propriul idiom personalizat recognoscibil prin „spiritul locului”, Brădicenii mei natali, prin năzuinţa şi câteodată izbânda de-a fi ajuns în miezul lumii din orice margine a ei. „Accesul la universalitate al oricărei valori locale se asigură printr-un bine simţit dozaj între specificitate şi adaptare. Abuzul adaptării creează anonimatul cosmopolit al dezrădăcinărilor de tot soiul. Abuzul specificităţii sfârşeşte în teribilism provincial şi caricatură”.[6] Ferit de asemenea extreme, eu aduc o sinteză a celor două atitudini.
Aşadar „limba păsărească” pare-se să fi existat cu adevărat, iar cei care au inventat-o au fost îngerii, definită drept limbajul înaripat al lui Dumnezeu, evident rămas, şi azi, cumva, secret; eu am încercat – măcar acest merit mi-l asum neclipind – să redescopăr această „limbă păsărească” şi de-aici şi curajul meu de-ai-i fi alături preopinentului apostrofat în plenul unei manifestări, de mediocrul orator, care mi-a „inspirat” o replică pe măsura unei impertinenţe şi a unei lipse şi de har şi de haz de neiertat.
„Limba păsărilor” a fost limba paradiziacă, pe care omenirea, după izgonirea din rai, a uitat-o; ba a uitat şi coincidenţa dintre a vorbi (legein) şi „a face” (práttein/ poiein), enunţată de Platon în Euthydemos. Exotericii s-au lepădat de ea, doar ezotericii şi-o mai reaproprie prin eforturi titanicosisifice. Doar că pentru a recupera tăria pierdută a cuvântului e nevoie de tărie lăuntrică, de cutezanţă. Iar eu – cu şi acel tovarăş al meu „de suferinţă”, pentru un ceas, suntem nişte „recuperatori” ideali, legitimi, aşezaţi în lumina hipercritică a stării de veghe.
În căutarea limbii perfecte şi Umberto Ecoo [7] reatestă o „limbă senzuală” la Böhme, ca limbă adamică (vezi şi Reuchlin: De vorbo mirifico”, II,6); mai ales că limbajul păsărilor, după cădere, i-a fost revelat şi lui Solomon, care îl transmisese reginei din Saba, şi lui Apollonius din Tiana [8]. Printre cei care s-au referit la „Limba Păsărilor” îl mai găsim şi pe Cyrano de Bergerac în „Empires du Soleil” (capitolul „Histoire des oiseaux”), unde călătorul întâlneşte o pasăre minunată care începe să vorbească cântând, astfel încât peregrinul poate înţelege perfect tot ceea ce aceasta îi spune, ca şi cum ar vorbi în limba lui.
Fiindcă acesta se arată uimit din cale-afară pasărea îi grăise că limba ei au vorbit-o şi Anaximandru şi Esop, şi, asemenea ei, mai sunt savanţi într-atât de luminaţi care ştiu să folosească tot feluri de idiomuri [9].
Nichita Stănescu afirmă că „în poezie putem vorbi de necuvinte”. Există acea poezie care-şi sprijină efortul semantic pe efecte fonice (pe melos) incantatorii, în genul primei poezii, primitive, originare, suflată în urechile poetului, rând pe rând, de către Apollo sau de către Dionysos”[10].
Or, Andrei Pleşu consideră că trebuie să se revină la forma arhaică a cuvântului pentru a i se găsi sensul vechi şi ascuns. Un scriitor şi un gramatician care-şi respectă meseria şi misiunea de educator şi instructor al societăţii civile şi politice al vremii sale trebuie deci să practice etimologia pentru a revela zeul ascuns în natura cuvântului, să caute mereu, înapoi, spre primordii, cuvintele de sub cuvinte, „zeul ascuns”; şi asta-i tot. Ca şi Nichita Stănescu, neignorând sau ignorând orice alambic posibil, tind eu însumi spre un limbaj reinventat, proces ce-mi pare a fi tipul de tensiunea semantică spre cuvintele din viitor.
Bibliografie
1. Titu Maiorescu: Critice (I+II); ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Domnica Filimon; introducere de Eugen Todoran; Editura Minerva, Bucureşti, BPT, Bucureşti, 1973; vezi „Beţia de cuvinte” în I., pp.248-257 şi „Neologismele” în II, pp.31-55
2. Eugen Lovinescu: Scrieri 5. Istoria literaturii române contemporane; ediţie de Eugen Simion; vezi „Poziţia criticei faţă de orice literatură contemporană: ostilitatea faţă de noutate”, pp.383-384; vezi şi „Mutaţia valorilor estetice înglobează şi critica”, pp.390-392; „Critica sincronică”, pp.393-394
3. Mihai Zamfir: Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române; editura Polirom, Iaşi, 2021, pp.262-269
4. Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură; Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, pp.283-286
5. Andrei Pleşu: Limba păsărilor; editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pp.9-55
6. Andrei Pleşu, ibidem; vezi „Axa lumii” şi „Spiritul locului”, pp.93-94
7. Umberto Eco: În căutarea limbii perfecte; traducerea: Dragoş Cojocaru; editura Polirom, Iaşi, 2002
8. Hug Ormsby-Lennon: Rosicrucian Linguistics/ Twilight of a renaissance tradition, în Ingrid Merkel, Allen Debus (coord.), Hermeticism and the Renaissance, Folger Shakespeare Library-Associated UP, Washington, London, Toronto, 1988, pp.322-323
9. Luciano Erba: L’incidenza della magia nell’opera di Cyrano de Bergerac („Contributi al seminario di filologia moderna”, Serie francese, I. Vita e Pensiero, Milano, 1959, 23,25
10. Nichita Stănescu: Fiziologia poeziei (proză şi versuri/ 1957-1983), ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului; editura Eminescu, Bucureşti, 1999, pp.38-39
P.S. Poetul George Magheru a scris nişte „Poeme în limba păsărească”, apărute în 1936[1]. Într-un poem „In memoriam”, Ion Barbu a recurs la „limbajul păsăresc”: „Cir-li-lai, cir-li-lai”/ „Vir-o-con-go-eo-lig”/ „Lir-liu-gean, lir-liu-gean”[2]. Nichita Stănescu a scris şi el o poemă extraordinară: „Moartea păsărilor”, încă una în dulcele stil clasic: „Măiastră”, apoi altele: „Pasăre dormind”, „Pasărea Verişoară”, „Pasăre”[3], „Soldatul şi pasărea”, „Raportul către păsări”, „Desen pe o aripă”; „Ciocârlia”; citez integral catrenul „Vederea păsărilor”, unde poetul afirmă că stolul de păsări ar avea „o vorbire”: „Ca un noroc s-a răsucit un stol de păsări/ sub vederea mea./ Am zis că poate este o vorbire./ Am zis că poate e vederea altcuiva.” (unde „vederea altcuiva” ar putea fi cea a zeului ori cea a îngerului din fiinţa poetului – n.m.,I.P.B.)[4]
Metabibliografie
1. George Magheru: Cântece la marginea nopţii (poeme inedite); ediţie îngrijită şi prefaţată de Marin Sorescu, editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982, p.6
2. Ion Barbu: Versuri şi proză; ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Dinu Pillat; BPT., editura Minerva, Bucureşti, 1984, pp.66-70
3. Nichita Stănescu: Necuvintele; prefaţă de Daniel Cristea Enache; Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009; pp.267, 322, 373,383
4. Nichita Stănescu: Noduri şi semne; prefaţă de Răzvan Voncu; Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010, pp.140, 159, 190, 307
un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni
