Eseu – Tudor Arghezi în transmodernitate (Paralelă Arghezi – Kavafis)

361

O lectură de plăcere din Arghezi nu poate fi decât, ca-n Barthes: <<a-ţi apropia textul ca pe o grădină (Paradis şi Rai) ori ca pe un „vis civilizator”>>. O „călătorie în vis” cu Arghezi dă-n „abur de aur, spumă de lumină”. Cititorul îi este însoţitor invocat, invitat în „colindeţ” cu ardoare şi „cules dinainte”.

Din grădina lui săracă, Arghezi – precum Kavafis din Ithaka lui – nu-şi va „scurta defel călătoria”, dorindu-şi „drumul cât mai lung să fie”. Înaltă îi va fi rămas gândirea „secundă cu secundă” (Năluca), mai ales când „vine de la sine/ pe căi ascunse şi streine” („Vine de la sine”), spre-o „Casă a Sufletului” – unde „sălăşluiesc patimile – femei frumoase în mătăsuri/ înveşmântate, cu podoabe de safir în păr”. „Din uşa casei până-n cele mai tainice unghere/ ele stăpânesc toate încăperile”.
În „Sufleteasca” – lui Arghezi nu e ca-n Kavafis, ci „o sală-n suflet, şi ea goală/ cu bănci tot goale. Pare a fi fost o şcoală. O tablă neagră. Parcă într-un colţ şi-un vers/ de tibişir, aproape şters. Parcă şi numere şi parcă o formulă/ cu semnul infinitului…” şi chiar „un grai de semne mut” (semiotic deci?). Semnul devenit figură a discursului – o citez pe Emilia Parpală-Afana –, anihilează metafizica semnificaţiei, autotelismul limbajului poetic şi figurile sale predilecte, metafora şi simbolul, pentru a impune retorica mecanismelor metonimice; poemul, rupându-se de referent, se construieşte, prin cuvinte, din acte de limbaj; codul a fost flexibilizat şi deschis tuturor integrărilor posibile, chiar în poietica/ şi poetica lui Kavafis şi aceasta cu o „impresionantă varietate tematică”.
Şi Arghezi, şi Kavafis (totuşi românul heterosexual, iar grecul homosexual – n.m. I.P.B.) cultivă o religie a frumosului pe tărâmul artei ambiguităţii şi pe limbajului disimulării celei mai febrile, celei mai triste/ şi solitare (De ce-aş fi trist?) şi crepusculare. Amândoi au debutat târziu şi au scris după 50 de ani într-o limbă proprie, marcată de tonul unic al vocii.
Aţi început să înţelegeţi! Microeseul de faţă încearcă o lectură comparată între două opere monumentale în cazul cărora „paralela” nu e o aventură intelectuală ci –, cum abil ar replica Daniel–Henri Pageaux – atentă interpretare a noţiunii-cheie de diferenţă dublată în oglindă de aceea de intertextualitate (dialog al culturilor, absorbţie şi transformare etc.)
Mi-am redus cu drasticitate aparatul bibliografic întrucât am dorit să mă las condus de remarcabilele intuiţii metapoetice ale celor doi titani ai literaturii universale, ci nu ale unor critici mai mult sau mai puţin generoşi de ieri şi de azi. În lirica lui Tudor Arghezi „arta poetică” revine, ca specie distinctă, obsesiv. Într-o selecţie efectuată de G.I. Tohăneanu şi Liviu Petru Bercea, putem lectura vreo 40. Printre ele celebrele „Testament”, „Arheologie”, „Flori de mucigai”, „Dacica”, „Didactica”, „Horă de poeţi”.
Konstantinos P. Kavafis se închină la „mormântul gramaticianului Lysias”, dedicându-i o odă. Manuel Comnenul îmbracă „veşminte monahale” şi se simte „împăcat s-arate o-nfăţişare-umilă, de preot sau călugăr.” (vezi poemul „Manuel Comnenul”). „Îmi place în biserică – cu steagurile ei, argintul sfintelor potire, şfeşnice, lumânări, amvon, icoane” – ne încredinţează poetul neoelen; „cu-aromele ei sacre de tămâie,/ cu coruri şi-armonii de liturghie” din plasa unui text denumit „În biserică”.
În „Biserica din gropi”, a lui Arghezi, „un preot cântă liturghia, bătrân şi gârbov în veşminte”. În „Vânt de toamnă” a aceluiaşi „e pardosită lumea cu lumină/ ca o biserică de fum şi de răşină./ Şi oamenii de ceruri beţi/ se leagănă-n stihare de profeţi”. Ispita artei poetice/a metapoeticii reprezintă pentru cei doi poeţi la care mă refer o grefă pe un fond fie antic/mitic fie creştin/biblic.
Ion Popescu Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here