Eseu – MINERVA CHIRA – un globtrotter al poeziei române de azi, laureată a Fundaţiei „Serile la Brădiceni” 2012

266

Dorind să scriu o recenzie la recenta carte de versuri a Minervei Chira (Nimeni, altul, tu, Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011, 74 pag.), m-am dus cu gândul la condiţia acestei delicate poetese, membră a Filialei clujene a U.S., trăitoare într-un sat de pe Crişul Repede, Negreni, din Apuseni, situat pe şoseaua internaţională Cluj-Oradea.

Pe la poarta poetei, care trăieşte, se zice, fără televizor, internet şi telefon mobil, dar aflând de la elevii ei pasionaţi internauţi ceea ce se scrie despre ea, trec necontenit, într-o parte şi alta, grăbite, automobile de toate felurile, mai toate dându-i impresia că lumea se află mereu într-o goană de aventură şi interese. Numai casa natală în care îşi duce ea rostul, înconjurată de o vastă grădină lucrată cu sârg ce-i oferă toate roadele de care are nevoie plăpânda-i fiinţă lacto-vegetariană, pare să rămână pe loc, cu poveştile copilăriei şi amintirea mamei, un fel de Vitoria Lipan din Apuseni, de la care poeta a învăţat multe, dar mai ales să nu trădeze legătura cu chtonicul, cu originarul, cu datina şi obârşia, în buna tradiţie a creştinismului cosmic.
S-ar putea crede din cele de mai sus că Minerva Chira este o mentalitate neosămănătoristă, sentimentaloidă ori păşunistă. Nimic mai fals, căci poeta, deşi locuieşte într-un areal geografic bine determinat, este de întâlnit cu prilejul unor acţiuni cultural-literare în diferite locuri, publicând mai peste tot, îndeosebi în presa culturală din Transilvania.
Debutul editorial din 1992, Manual de târâre, îi fusese prefaţat de Ana Blandiana şi cam ceea ce i-a prezis acolo distinsa poetă s-a cam împlinit, căci de atunci până azi Minerva Chira a perseverat pe linia unei poezii personale, neînregimentându-se în nicio grupare literară. Ferită, în acest fel, de orice interese de grup, simulări ori experimentalisme, această poezie a crescut de la sine, pe temeiurile frustei şi proprie-i dezvoltări, căpătând individualitate, specificitate, ton personal, cadenţă proprie, distincţie stilistică.
Placheta despre care scriem, NIMENI, ALTUL, TU (2011) trădează din plin pasiunea existenţială a poetei-peregrine, un fel de globetrotter însetat de cultură, natură, spiritualitate. Puţinii bani pe care îi poate strânge periodic din profesiunea de dascăl, Minerva Chira îi cheltuieşte pe călătorii, indiferent că este vorba de Tibet, China, Iordania, Siria, Maroc, Grecia sau de ţări din Occident (Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor, Anglia).
Dorinţa irepresibilă de evadare, de călătorie, de cunoaştere a altor lumi descoperă un orizont sufletesc bogat şi variat, o mentalitate de homo viator proprie spiritelor cărturăreşti. Poate de aici impresia puternică de livresc a cărţii în discuţie, care se constituie ca decantări oarecum …„turistice”.
Ciclul inaugural, Tibet, se deschide cu mai multe secvenţe aflate sub genericul Niciunul nu e tu, sugerând specificitatea şi diferenţierea sufletului omenesc, sub aspectul identităţii spirituale, în aceste circumstanţe de intensă trăire livresc-psihedelică.
Cutreierând Tibetul, poeta vede la faţa locului însemnele unei culturi şi spiritualităţi mirabile în care se regăseşte pe sine: „Arderea m-a convins că/ Tibetul e depărtarea care apropie”.
După Tibet, China îi prilejuieşte o întâlnire nu numai cu „Oraşul Interzis”, Templul lui Confucius, Mormântul Dinastiei Ming, Templul lui Buddha din jad alb, Soldaţii de teracotă, Marea statuie a lui Buddha pe Muntele Leshan, Templul Wennian din Muntele Emei „ofensat de teleferic”, Atelierul de jad din Beijing, Pagoda Gâştei Sălbatice, dar şi cu Piaţa Tien-an-Men, Turnul Televiziunii cu bor de sticlă din Sanghai, Satul Olimpic, World Financial Center… Vechiul şi noul trăiesc alături şi fără complexe într-o civilizaţie ducând cu sine tradiţia dar privind numai într-un singur sens.
După Tibet şi China, Irlanda îi inspiră câteva denumiri de clădiri şi locuri din Dublin, apoi Scoţia cu celebrul Edinburgh ori Glasgow, oraşe sobre şi reci unde simţi „refuzul zidului”. În Irlanda de Nord cutreieră Belfastul, iar în Ţara Galilor Cardifful: „trec pe-acolo Veneţii/ seară de seară”… Pretutindeni, ca la Festivalul Cărţii din Edinburgh, fiinţe paralele, ca păsărelele „cuprinse de muţenie/ nerecunoscând nici un mărţişor”…
Anglia este mai generoasă sub aspectul sejurului poetic, inspirându-i mai multe piese dedicate unor oraşe celebre: Oxford, Leed Castle, Cambridge, Liverpool, Cantemburry, Castelul Windsor, Stratford-upon-Avon (Casa Shakespeare) şi, în fine, Londra, surprinsă în cinci secvenţe cu istoria ei dar mai ales cu realităţile ei de azi, destul de nepoetice, de vreme ce poeta-reporter consemnează „cruzimea exterioară/ în dispută cu blândeţea lăuntrică” (Cantemburry).
Iordania îi prilejuieşte vizita la Muzeul cu Manuscrisele Vechiului Testament de la Qumran, dar şi Petra („oraşul uitat 1000 de ani”), cu Mormintele Nabatienilor, Kerak, Jerash, Mănăstirea Al Deir, Madaba, Muntele Nebo („de unde Moise a văzut Pământul Făgăduinţei/ Casa memorială/ Mormântul său,/ Izvorul ieşit din stâncă/ Panorama Ierusalimului şi-a Mării Moarte”).
În Siria, merge atât pe urmele creştinismului, la Damasc, cât şi în locaţiile vestitei antichităţi (Hama, Apamia, Aleppo, Palmira) sau în cele unde tradiţia musulmană este încă vie.
Marocul îi aminteşte că, la Rabat, a fost martora unui cutremur, în Palatul Regal, simţindu-şi trupul puternic izbit la vederea Moscheii Hassan. Aceeaşi poezie a tradiţiilor magrebiene la Cassablanca, la Marrakech (Perla Sudului), la Fez, la Essaouira, Tizwit, Volubilis, Quarzazate, Meknes, Agadir, Atlaşii Mijlocii…
Colindând lumea Magrebului şi unele sate berbere, poeta o face cu acel spirit lucid, dar şi cu multă consemnare livrescă, trăind „fericirea de a fi într-un vulcan”. Este o provocare continuă ca o naştere repetată de fiecare dată, o depăşire a orizonturilor şi o asumare a limitelor: „Sunt alungată doar de mine – semn/ înainte de-a începe o nouă moarte” (Marrakesh – Perla Sudului).
Călătoriile Minervei Chira, din Tibet la Beijing, din Petra în Grecia şi pe coasta dalmată, din lumea Magrebului în Ţara Galilor şi Anglia, exprimă, desigur, un spirit de aventură şi deopotrivă o dorinţă de cunoaştere, dar tot pe atât de adevărat este că poeta simte nevoia imperioasă de evadare dintr-o circumstanţialitate nu tocmai comodă şi în acord cu propriile-i scrutări sufleteşti, fapt mărturisit, de altfel, de întreaga ei poezie. Să fie vorba şi de „o răzbunare pe propria-i singurătate”, după cum scrie un confrate (Liviu Ioan Stoiciu)? Poate… Pe deasupra este, cred, şi nevoia de anonimizare, de periodică pulverizare în lumea mare, un exerciţiu terapeutic, de purificare şi împăcare cu sine. Călătoria înseamnă ieşirea dintr-un spaţiu habitual şi intrarea într-un timp oferind iluzia duratei, o periodică decantare a sufletului, o probă la care este supus sinele încărcat cu zgura existenţială. În toate aceste deambulări în spaţii culturale nu atât empiria turistului se impune ci o anumită empatie a coabitării cu realităţi noi, de unde şi ecourile unui lirism care, după ce ia în primire reliefurile vizitate, se întoarce la oglinda ce l-a generat, reflectându-se în sine. În acest fel, călătoria înseamnă şi iniţiere, şi terapeutică, şi dezmărginire, şi căutare de sine ce ia forma versului. Se naşte astfel o poezie a marilor călătorii, specie cultivată în literatura noastră încă din epoca preromantică pentru a cuceri pe parnasieni şi simbolişti, apoi pe tradiţionalişti şi moderni, ajungând iată la generaţiile postmoderne, prin Minerva Chira, o pătimaşă a călătoriilor pe varii meridiane, în spaţii de cultură, spiritualitate şi civilizaţie.
Vorba poetei: „Eu adun rugina ca albinele polenul (…)/ Caut sens în mijlocul oceanului”.
Zenovie CÂRLUGEA
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here