Aria de pământ cuprinsă între Carpaţi, Dunăre şi Olt are o individualitate deosebită prin judeţul Gorj, care atinge limitele perfecţiunii în activitatea literară şi artistică.
Gorjeanul prin felul de a fi are ochiul deschis asupra concretului şi mai puţin spre cerul albastru plin de melancolii, totuşi nu înseamnă în Gorj nu susură cântecele, odele şi basmele atât de îndrăgite de bunici şi nepoţi.
Şi mai ales oalele şi ulcelele din lut verde sau ars, sau opaiţele descoperite de pe vremea lui Traian în interioarele lor cu cruce de pe vremea mai înainte a lui Decebal.
Sacii au avut o concepţie religioasă cu totul aparte faţă de alte neamuri. Ei erau convinşi de ideea nemuririi pe care o manifestau în actele lor de vitejie în războaie sau prin suprimarea vieţii când acestea erau pierdute. Eroii nu mor decât de sabia lor, aşa îşi spuneau dacii, Herodot care-i cunoscuse, afirma despre daci că se cred nemuritori şi că sunt încredinţaţi că după ce-şi sfârşesc viaţa pe pământ, încep alta, alături de zeul lor Zalmoxis, fiind monoteişti. Dacii aveau preoţi care se distingeau prin viaţa lor austeră şi un ordin călugăresc. Poporul le purta un mare respect şi-i numea „călători prin nori”, adică cei ce stau în preajma lui Zalmoxis, închipuit sub forma cerului limpede – şi ceva caracteristic, lor li se mai spunea şi prea cuvioşi.
În fruntea acestora sta Marele Preot, care locuia într-o peşteră pe muntele Cogheonul.
El cunoştea semnele cerului, deci voinţa Zeului, şi de aceea era consultat de însuşi Regele Dacilor.
Peste această lume credincioasă în nemurirea sufletului venea să se difuzeze noua Evanghelie, vestirea cea bună a lui Hristos.
Dacii au cunoscut noua lege înainte de cucerirea lor de către romani, deoarece Misionarismul marelui Pavel străbătuse şi această lume Sud-dunăreană, ca şi pe cea nordică. Lucrurile se vor amplifica după ce Traian vine cu legiunile sale şi cucereşte Dacia.
Legiunea a V-a Macedonică a avut în rândurile ei şi creştini.
După anul 275, când oficialitatea romană, protectoare a poporului, dar persecutoare a creştinismului se retrage dincolo de Dunăre, ia împrejurările se schimbă.
Mulţi creştini persecutaţi treceau în stânga Dunării spre a nu mai fi urmăriţi de romani. Iar când marele Constantin dă edictul din Milan, în 313, prin care creştinismul este sprijinit legal primind favoarea imperială, episcopiile creştine apar deodată, în tot lungul Dunării balcanice.
Şi din punct de vedere filosofic găsim, pe lângă elemente generale, bogăţia de întrebuinţare a lui sanctus, în Sânvăsii, Sântoader, Sânzâiene, Sânpetru, Sântămărie, Sâmedru, etc. Multe lucruri au rămas necercetate în Dacia cu mult mai mulţi ani înainte de cucerirea romanilor.
Platon spune că de la Marea Neagră ca să ajungi în Insula Fericirii, aceasta fiind Dacia, nu-ţi trebuiau carele pline de aur care umblau pe drumurile Daciei înainte de romani decât înţelepciunea unui ţăran de acum care ştie să are, să semene şi să culeagă la timp.
Iar Aristotel vorbind de femeile dace spune că erau cele mai frumoase şi de aceea trăiau în concubinaj cu dacii, care până şi legile le scriau în versuri ca să placă femeilor.
Femeile casnice ocupându-se cu arta încă de atunci, câteva mărturii rămânându-ne şi azi într-o mare varietate de forma şi de nuanţe care a făcut şi face mândria artei naţionale româneşti.
Arta olteană, în speţă cea gorjeană constituie mândria noastră etnică, mai ales prin covoarele, prin cusăturile, prin costumele, prin doinele şi prin folclorul său literar.
Sufletul popular s-a rostit prin toate speciile artistice. Desenul prin linii şi culori l-au cultivat gorjenii din plin în ţesătura covoarelor, în broderiile şi cusăturile de tot felul sau în ouăle încondeiate şi în ceramică. S-a cultivat şi pictura religioasă şi decorativă. S-a găsit în Gorj prin biserici de lemn construite încă de pe la 1729, pe icoanele foarte frumos lucrate, nume de ţărani artişti care au constituit adevărate şcoli.
Costumele au fost totdeauna o preocupare artistică pentru gorjeni şi nu numai, femeia fiind artista iilor, fotelor (opregelor, fâstâcelor), cămăşilor fie din tort în tort, in sau cânepă, bumbac şi in sau cânepă, mătase, borangicul rezultat din creşterea viermilor de mătase. În Gorj nu era casă care să nu aibă un dud sau doi pe lângă, frunzele de dud fiind hrana viermilor de mătase.
Femeile ştiau şi-şi învăţau fetele şi nurorile culorile pe care le ascund roiba, şi oricare floare sau buruiană, frunzele de arin, de stejar. Inul şi cânepa se culegeau vara sau toamna şi după ce se muiau în topile, pe la marginea râurilor, se meliţau şi se făceau pânză din care ieşeau cusute de mână sau alese în război cele mai frumoase cămăşi, ii cu care fetele se mândreau de Paşti şi de Crăciun.
De toamna, cam pe la începutul lui noiembrie, se organizau furci unde fetele şi femeile se adunau la poveşti şi l-a cusut cămăşi bărbăteşti lungi cu flori pe la poale şi şebace pe piept.
Fiecare fată îşi căuta ia ei care s-o reprezinte, cu flori, de obicei având grijă ca în satul ei alta mai frumoasă să nu mai existe. Şi asta la fel şi în postul Paştelui, când se tocmeau nunţile şi fata trebuia să-şi coase singură zestrea, ia, cămaşa, opregele, batistele şi ştergarele, cârpele de borangic pentru toate neamurile şi pentru naşi etc. N-am să mă opresc la dimia care se făcea în orice casă pentru costumul ţăranului, de iarnă din lână şi bătută la pivele din Arcani, vara bărbaţii purtând izmene din cânepă, dar pantalonii de aba cu găitane negre de la Tismana costau pe fiecare ţăran cel puţin o pereche de boi, poate că se plătea pentru ei şi numele lui Dincă Schileru. Pornirea artistică a gorjenilor, ca şi a celorlalţi olteni nu s-a oprit numai aici, sufletul olteanului fiind prin natura sa însetat de frumos. Pe lângă această grupă de ţesături şi alesături avem între ţesăturile din lână: chilimurile, covoarele, scoarţele, velinţele (cuverturi sau macaturi), brâie şi bete, carpete, căpătâie.
Chilimul este mai vechi decât covorul. Urzeala o are din lână, dar şi din cânepă sau bumbac. Se lucrează în război cu două iţe, cu o spată mare sau mică şi cu brâgle la o mână sau la două mâini. Decoraţia, florile sunt realizate numai prin alesături cu mâna. Cele două feţe sunt identice. Decoraţia e în formă de paralelograme, trapeze, readunate într-un fel de mari forma romboidale, colorate viu şi bine armonizat. Covorul se lucrează fie în război cu spată lată şi cu două iţe, fie în războaie fără spată şi fără iţe numite gherghefuri.
Se ţese „lână în lână”, ori cu urzeală de bumbac, in sau cânepă. Decoraţia e naturalistă şi constă din flori şi frunze de plante, uneori chiar cu păsări sau cu chipul omului. Totdeauna, covorul are un chenar, două sau trei. Bătrânii nu-l prea foloseau pentru nevoile lor, ci îl păstrau pe perete sau în ladă.
Scoarţa se lucrează în război cu spată, la două iţe cu aceeaşi urzeală ca şi covorul.
Decoraţia constă din flori diferite, care alternează cu „vergi” bătute din fire de lână în culori plăcut alese. Bătrânii se acopereau cu ele.
Velinţa sau macatul este mai subţire şi se ţese în război, folosind foarte multe iţe, începând de la patru, până chiar la 20 de iţe. Toată decoraţia se face numai cu suveica şi prin mişcarea iţelor.
Desenul este în general geometric. Urzeala poate fi de lână, in sau cânepă. În mod obişnuit, ele sunt folosite la îmbrăcarea paturilor ca aşternuturi, laviţelor, lăzilor. Tot în arta ţesutului, gorjeanca realizează frumuseţi deosebite, cu fire subţiri în diferite pânze de in, cânepă, bumbac şi borangic. Pentru feţe de masă, pentru şervete şi prosoape sau peşchire de îmbrăcat icoanele, candelele ori tablourile puse pe pereţi, precum şi pentru perdelele de la ferestre; gorjeanca ţese pânză fină, fie simplă, fie încadrilată cu dungi albe sau alte culori, cu fire bătute, cu fire scoase etc. De asemenea, „cârpele” de legat la cap sau îmbrobodit, fie că sunt din bumbac sau mai ales din borangic cuprind realizări cu flori foarte frumoase, potrivit fiecărei vârste.
Se pare că oamenii fiecărui judeţ, în ce priveşte culorile, au preferinţele lor. Aşa în Gorj domină toate cusăturile culorile negru pe alb. În costumul femeiesc de Tismana domină culoarea roşie, iar pe costumul schileresc, bărbătesc, domină înfloriturile cu găitane negre pe dimia ori postavul (aba) alb.
Chiar dacă azi costumele gorjeneşti au dispărut, să ne bucurăm că mai sunt zile cum sunt cele de Sânziene, când ne putem bucura de frumosul port popular din Gorj şi poate din întreaga Oltenie.
O altă grupă de artă gorjenească şi oltenească, desigur, o formează ceramica. Gorjul era vestit prin olăria sa, prin maeştri de la Stroieşti, de la Bălăneşti, de la Vădeni, ca şi cei de la Ceauru sau de la Găleşoaia, de unde îşi luau lutul şi cei din Brădiceni, cum erau: Ion Ciocâltea (Ularu), Aurelian Scafeş sau Ion Paraschivoiu, specialişti în străchini şi taiere personalizate, ulcele de vin şi de ţuică şi oale cu două mânere, ulcioare cu ţâţă sau cu o singură gură, smălţuite sau nu, după vrerea celui care comanda.
Şi dansul şi cântecul oltenesc au caracteristicile lor.
Sunt dansuri cu melodii şi mişcări absolut proprii ca Brâul, Brâuleţul, Sălcioara, Măturelele, Galaonul, Balta, Vulpea, Frunza, Joiana, Alunelul, Hora în două părţi, Sârba, Învârtita, Căluşarii.
Multe stări emotive au făcut pe gorjean să cânte cu glas şi cu vorbe cântece de bucurie, cântece de alean, cântece de nuntă, cântece de masă, cântece de familie, cântece glumeţe şi ironice, precum şi cântece legate de problemele mari ale vieţii. Sunt cântece care au motive erotice, altele în care este ca temă viaţa, tinereţea, bătrâneţea, moartea. Sunt cântece cu dragostea boilor, a cailor, a oilor, a câinelui. Sunt cântece de haiducie. Sunt cântece care aproape toate încep cu foaie verde.
Sunt şi cântece bătrâneşti, cărora le zicem „balade populare” ca „Iancu Jianu” „Iorgu Iorgovan”, „Constantin Brâncoveanu”, „Corbea” etc. Este în adevăr nemuritoare arta olteană, şi deci şi a noastră gorjeană.
Astăzi, încă nu se văd semnele unei sfârşiri a gustului artei tipic olteneşti.
Eu unul mai cred într-o înviorare artistică populară, atât printre bărbaţi, cât şi printre femei. Ba aş prevesti că, în viitor, arta noastră va cunoaşte o dezvoltare nebănuită.
Arta noastră va putea să evolueze pentru că gustul pentru frumos caracteristic sufletului omenesc este nemuritor.
Brădiceni, 23 iunie – 2016
Ion CĂPRUCIU
