Te bucuri când te-ntorci acasă
De unde te-a trimis doar slujba ta,
Când mama te aşteaptă sănătoasă
Şi-ţi iese înainte vesel tata.
De-a binelea te bucuri când, pe masă
Ai pâine caldă cu lumini de stea,
Prea bine rumenită şi gustoasă
Aşa cum o făcea bunica mea.
……………………………………………..
Te bucuri când pentru dreptate
Lupţi aprig, oricât vei putea,
Şi nu ţi-e frică nici de moarte:
Trăieşti chiar dincolo de ea.
Bucurie (I)
Alte poeme precum Nucul, Dedicaţie, Dar ceresc şi Biserica, în care bucuria este dublată de nostalgie şi melancolie: Răsună-ntr-una clopot aurit/În Rusăneşti e mare sărbătoare,(…)// De câte ori am drum în sat,/ Mă-nchin în faţa ei cu bucurie,/ Intru apoi în cimitiru-ntunecat/ Şi-aprind pentru părinţi câte-o făclie. (…), Sărbători în casa părintească(I), Hora, Tandreţe (II), Peste mine-a dat norocul, Şi bucuria ne îmbătrâneşte, Mă-ntorc la tine (III), sunt poeme care subliniază aceeaşi euforie funciară dumitrugherhineană.
Ca apostol al neamului, Dumitru Gherghina a slujit cu devoţiune şcoala, instrucţia şi educaţia tinerei generaţii la toate gradele de învăţământ.
………………………………..
Cu bucurie am prestat servicii
Pentru elevi, cu multe sacrificii…
Cuvânt de ordine în toate,
Pe tot parcursul carierei: calitate
Omagiu (I) ca şi în Jocul cu viaţa (I) sau Confesiune (II):
…………………………………………..
Ca dascăl, limb-am cultivat-o-n şcoală,
Atât de mult savoarea-i preţuiesc
Şi o sporesc din zori şi până-n seară!…
După cum grăit-a Ecleziastul, „dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Iubirea de semeni, de artă, de patrie, de viaţă, în general, este sentimentul cel mai gingaş graţie căruia asistăm la defularea unor idei sensibile stocate în subconştient.
În poemele menţionate deja am prezentat dragostea sa firească faţă de mamă-fiinţa cea mai dragă, dragostea faţă de tată, bunici, fraţi, alte figuri din lumea satului-lume de sine stătătoare, cu legile ei dictate de natură.
I se cuvine adâncă plecăciune
Aceleia cu care-am mers la drum,
Cu care-am stat smerit în rugăciune
Şi-i stau alăturea şi-acum…
Acelaşi sat ne leagă pe-amândoi,
Acelaşi sol decenii ne-a hrănit,
Copilărind pe Cerna şi-n Zăvoi,
Pe toate pătimaş noi le-am iubit…
În vremuri grele carte-am învăţat
Când un gimnaziu nu aveam în sat,
Aşa că toate şcolile „înalte”
Le-am absolvit cu brio-n altă parte.
………………………………..
Am tras din greu la jugul căsniciei
Jertfindu-ne pe altarul omeniei…
Suntem împliniţi şi ca părinţi,
Că ne-a dat Domnul doar copii cuminţi
…………………………………
E cert că nici eu nu mai sunt acum
Ce-am fost la început de drum,
Dar nu mă lasă, mă ajută,
Să nu rămână solitară pe redută.
Mi-a dăruit ce-a fost mai sfânt,
Mi-a fost în viaţă dragoste şi scut,
De aceea îi închin poemul meu,
Firesc omagiu:”TE VOI IUBI MEREU!”
Omagiu, Soţiei mele (I), Hora, Zori miraculoase, Surâs romantic, Fata ideală, Ne-am aminti, Tandreţe, Noi şi veşnicia (II) evidenţiază aceeaşi divină stare erotică. „Înc-o dată iar şi iară,/ a iubi e primăvară”. (L. Blaga)
În poemele Între melancolie şi speranţă, Şi iarăşi toamna, Mă-ntorc la tine, Împreună (III) apar sentimente fireşti, încărcate de profunde emoţii, în antiteză: „momentul când sufletul începe să cânte şi florile vieţii înfloresc”( R. Tagóre) şi „frunza care trebuie să sufere atingerea toamnei” ( G. Byron ).
În afară de figuri emblematice din viaţa satului, în creaţia lui Dumitru Gherghina apare figura poetului Ovidiu, exilat la Tomis, autorul Tristelor şi Ponticelor, (Cu Ovidiu, la Mare – II), figura legendară a lui Constantin Brâncoveanu de la al cărui martiriu (1714) au trecut trei secole, (Clopotele la mănăstire – III), Mihai Eminescu, „Sfântul preacurat al ghersului românesc” (Are un nume-II), şi alte poeme în formă modernă, o narativitate inteligibilă, à rebours cu multe poeme postmoderne/transmoderne, unele doar formale, un soi de puzzle întâmplătoare.
Modernul rupe arta de frumuseţe. Frumosul clasic e cu măsură (et modus in rebus), iar urâtul-lipsa măsurii. N. Manolescu e convins că lex Beaux arts vor reînvia curând chiar dacă nu sub înfăţişare clasică. Pentru antici, Magna pars artis imitatio naturae est. După ce s-a adunat destulă artă, a început să se imite pe sine. (Va urma)
Marin I. Arcuş
