Lucian Blaga
Profesorul Dumitru Gherghina, ex-inspector şcolar la Secţia de Învăţământ a Raionului Olteţ, Regiunea Craiova şi-a continuat strălucit cariera didactică la Liceul Pedagogic din Craiova, ca profesor de limba română.
În paralel cu activitatea la catedră, a îndrumat elevii normalişti în cadrul Cercului literar „Elena Farago”, a iniţiat şi a condus revista Didactica nova. Cu teza Mihail Kogălniceanu-prozatorul a obţinut doctoratul în filologie. A realizat valoroase sinteze de limba şi literaura română pentru uzul elevilor, al cadrelor didactice şi nu numai. A scris cărţi de proză şi poezie. (v. Marin I. Arcuş, Dumitru Gherghina, Poeme, în revista Interfluvii, nr. 20/2013, p. 22-24).
A face o selecţie pentru o antologie din cele trei volume de poezii ale lui Dumitru Gherghina, Nostalgii tardive (2013), Confesiuni de-o clipă (2013), Diamantele inimii (2014), nu-i lucru prea uşor.
Cel care se încumetă la o astfel de întreprindere responsabilă este pus în situaţia unui autor de istorie literară. (v. N. Manolescu, Istoria critică… şi/sau Alex Ştefănescu… care, după gustul lor, au selectat şi comentat un număr de scriitori, unii fiind prezentaţi sine ira et studio, iar alţii, rămaşi pe dinafară. Şi… câte reproşuri! Probabil, şi din aceste motive cei doi critici valoroşi dau la iveală o nouă ediţie de istorie literară.
La fel de grea este şi misiunea unui antologator care consideră că alege dintr-un număr de poeme pe cele mai reprezentative şi cu o încărcătură emoţional-estetică specifică, conştient fiind de apoftegma De gustibus… disputandum!
Din cele 188 poeme ale celor trei volume, florilegiu va fi una sută unu de poeme relevante pentru motivele şi temele fundamentale la care a reflectat copleşit de emoţii profesorul, mentorul literar, editorul şi scriitorul Dumitru Gherghina, motive şi teme deja prezentate şi comentate la un înalt nivel artistic ca prefeţe şi articole de revistă de către personalităţi de seamă ale vieţii noastre culturale: George Sorescu, Ovidiu Ghidirmic, Ştefan Dumitrescu, Ion Dănilă, Gheorghe-Jan Iscu, Elena Adriana Răducan şi alţii.
Universul liric gherghinean circumscrie motive şi teme furnizate de ancestralităţi mai ales rustice care s-au deschis fericit în sensibilitatea sa artistică.
Ca preludiu la temele şi travaliul/comentariul tematic, remarcăm poemul Prolog cu care se deschide volumul Nostalgii tardive, apoi poemele Cuvintele mele şi Naşterea poeziei, în vers liber, crezul poetic al autorului, din volumul Confesiuni de-o clipă. Metaforele „păsări călătoare” şi „aurore boreale” au o încărcătură simbolică sui generis. Naşterea poeziei nefiind altceva decât „muncă de Sisif” şi, „înainte de toate, inspiraţie divină, har, (…) ce vizează doar inefabilul”.
……………………………….
Aş vrea să fiu un simplu cronicar,
Să mă inspire-al satului trecut,
Copilăria s-o evoc cu har
Să spun ce-am fost, să-arăt ce sunt.
Cuvintele mele,
măiestre păsări călătoare
ce migrează continuu,
arătând, cu precizie astronomică,
doar Nordul…
…………………………………….
În siajul marilor scriitori ai spaţiului rustic, poetul evocă nostalgic satul natal şi copilăria, cu regretul adânc al „raiului pierdut”, împrejurimile Rusăneştilor cu Cerna cea „lin curgătoare”, aspecte din flora şi fauna zonei, alte simboluri specifice.
Iată Rusăneştii, după Atârnata, …
Coborât din ceruri îmi zâmbeşte tata!
Podul Omorâcii este retrecut
Reînvie mama… ce puternic scut!
Iarba-n lunca Cernei de cosit e gata…
Pentru munca sfântă îmi primesc răspalata!
Cu puteri sporite, m-afund în trecut,
Copilandru mândru din nou m-am făcut…
………………………………………..
Bucuria întoarcerii, vol. Nostalgii tardive (I)*
Ecouri sau influenţe de la Al Macedonski (Rondelul trecutului) şi/ sau Ion Pillat, moşiile Florica şi Miorcani. În aceeaşi arie tematică a primului volum se înscriu şi poemele Satule vechi, Scrisoare în sat, Omagiu, Dărnicie (I) sau Miracol, Surâs romantic, Ca o mare vuia pădurea, Împlinire (II) , Întoarcere tardivă, cu singura dorinţă de a asculta „leru-i ler”, Primăvara şi vara… renasc! din care cităm:
Rusăneştiul e un colţ de rai…
Eu m-am născut aici cu iozvorul în braţe,
Sub ploaia de flori, revărsată pe plai,
Când soarele abia începea să se înalţe
La care se adaugă Şi iarăşi toamna, Un glas încă ne cheamă (III).
După cum vedem şi cum o să observăm, în continuare, motivele, temele şi sentimentele generate de acestea (cele mai multe de o tristeţe aparte) sunt toposuri care, puse pe muzică, ar avea la cheie diezi sau bemoli ale unor tonalităţi minore.
Între oamenii satului, poetul creionează profiluri atât de dragi inimii lui – mama, tata şi alte figuri reprezentative. Mama ca „fiinţă minunată faţă de care rămânem totdeauna datori” apare în imaginaţia poetului cu însuşiri fizice şi sufleteşti serafice, aşa cum apare la Eminescu (O, mamă), Coşbuc (Mama) sau Vasile Militaru (A venit aseară mama), poezie pusă pe note de George Enescu, devenită o romanţă-şlagăr de un patetism aparte. Un portret al mamei dintr-un tablou de N. Grigorescu sau un monument Maternitatea realizat de „sculptorul graţiei”, Ion Irimescu.
Ce mult îmi lipseşti, mamă…
Te-ai dus grăbită-n rai,
Dar mi-ai rămas în ramă…
Frumoasă mai erai!
………………………….
Privesc chipul din ramă,
În noul asfinţit.
Ce mult îmi lipseşti, mamă,
Te-ai dus, dar n-ai murit.
Aceeaşi melancolie şi regret profund relevă şi poemele Revedere, De veghe-n aşteptare, Părinţii, Tata, Sărbători în casa părintească (I)
Când zilnic mă gândesc la mama
Răsare-n vis venind din veşnicii…
Ea e altarul la care mă închin
În zori, la prânz şi-adesea în chindii…
…………………………………..
Mama (II)…
Şi dacă, tată, voia sorţii
Va umple ochii tăi cu vânt
Îţi jur că-n urma ta şi-a morţii
Porni-voi umbră pe pământ…
Tata (I)
Trecerea inexorabilă a timpului şi a tot ce există în spaţiu (viaţă materială şi spirituală) este o obsesie nevindecată a omului, în general şi a lui Dumitru Gherghina, în special.
Trec pragul satului natal.
Salut meleaguri roditoare!
Se scurge soarele sub deal
Şi semne-mi face palida-nserare.
……………………………
Trecut-au anii mei de joacă,
Iar voi plecaţi precum cocorii.
Aud cum cântă trist o toacă,
Prin fiinţa-ntreagă trec fiorii…
Trec pragul satului natal (I)
Să opresc timpul n-am putut,
Tinereţea senină s-a dus, a trecut.
……………………………………
Dar, într-o zi aceste ofilite pleoape
Cădea-vor brusc spre liniştea de-apoi,
Ca-ntotdeauna eu voi fi aproape
Şi, totuşi, prea departe, lângă voi!…
Opreşte, Doamne, timpul (I)
Profunde şi emoţionante versuri la gândul că fiinţa umană trece şi se petrece de pe lumea asta aşa cum a observat şi marele Eminescu (Cu mâine zilele-ţi adaogi,/Cu ieri viaţa ta o scazi…) sau poetul-filozof din Lancrăm în concepţia căruia viaţa este „înaintare, dar şi retragere”.
Alte poeme precum Timpul, Speranţa moare ultima, Apusul tinereţii, Ne-am aminti, Anii mei (II) subliniază aceeaşi idee a sfârşitului inevitabil al trestiei gânditoare pascaliană ca şi în alte poeme, precum: Prietenii-s mai rari, Ce bine-ar fi, Între melancolie şi speranţă (III), din care cităm: „Peste suflet se lasă brumele reci/ Pleacă mereu ceva din zilele mele”,… sau Dor de nemărginire(III):
………………………….
Aşa suim noi, oamenii, întruna,
Trudind din greu spre culmi şi spre frumos,
Dar la chemarea lutului, întotdeauna
Lăsăm înaltul pentru ce e jos.
Volens-nolens, uneori, la/spre final, omul se împacă cu destinul implacabil.
Uneori îmi este dor de linişte profundă,
…………………………………….
Alteori mi-e sete de liniştea celestă,
Mi-e dor de-o retragere din zarva pământească,
Ca orice om cu existenţa ternă şi onestă
Şi-aşteaptă noaptea să se odihnească.
Uneori (III)
şi pe aceeaşi temă poemele Călătoria din urmă, Cântec în amurg (III) ş. a.
Sentimentul timpului ireversibil este de-a dreptul copleşitor; cât de tragic şi cât de sfâşietor este că ne pierdem clipă de clipă propria viaţă. Este destinul nostru, al tuturor, este tragedia întregii lumi.
În unele fragmente poematice această dureroasă şi inevitabilă stare are ceva în comun cu rugămintea blagiană din „Opreşte trecerea”. «Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire, dar te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarera».
Ceea ce, evident, fizic nu-i posibil, fiindcă extincţia treptată este de neevitat, cu atât mai mult cu cât poetul, când scrie aceste bijuterii lirico-filozofice, se află la senectute.
Viaţa fiind un şir de necazuri şi bucurii (mai multe necazuri decât bucurii!), poetul, nu o dată, se extaziază în faţa anumitor momente din viaţă prin artă, pentru că aşa cum spunea marele Brâncuşi „misiunea artei este să creeze bucurie”, acea „bucurie primordială”, în timp ce pentru marele Enescu, format în „oraşul muzicii şi cel al luminilor”, a crea înseamnă „durere şi bucurie”. Euforia gherghineană se manifestă liric într-un mod specific.
Va urma
Marin I. Arcuş