Epilog la Centenarul Marii Uniri

74

La puțin timp după înfăptuirea Marii Uniri, savantul român Nicolae Iorga și-a propus să țină un șir de conferințe în multe orașe din țară, simțind că are datoria, în calitate de istoric și mai cu seamă de bun român, să sublinieze și să fundamenteze în conștiința tuturor compatrioților săi legitimitatea și ideea de unitate a poporului român, cu ample referiri despre principalele momente ale luptei înaintașilor de-a lungul veacurilor, pentru apărarea ființei naționale, inclusiv din anii 1916-1918.
Așadar, să ne referim în această direcție doar la un singur episod cules din disertațiile marelui savant, susținute cu ocazia peregrinărilor sale prin țară, căutând a relata despre o mare manifestare culturală la Iași, exact la o săptămână după Marea Adunare de la Alba Iulia unde se marca semnificația marelui act al reîntregirii neamului românesc. Cu această ocazie, s-a deplasat în capitala Moldovei pentru a participa la grandioasa sărbătoare și eminentul nostru istoric și om de stat, Nicolae Iorga, fiind invitat să se adreseze auditoriului din sala mare a Teatrului Național cu un inegalabil discurs despre trecutul și istoria țării și mai cu seamă despre legitimitatea și lupta românilor pentru emanciparea și reîntregirea Marii Românii. Celebrul său discurs se intitula “ Ideea Daciei Românești”, apărut ulterior și în “ Calendarul Ligii Culturale ”, din anul 1920 și prin care se dorea comemorarea Marii Unirii din anul istoric de referință -1918. Cu această ocazie, a impresionantei sărbători naționale de la Iași, Nicolae Iorga își dovedește remarcabilele sale calități de orator, istoric și psiholog, fascinând prin temeiurile adevărurilor istorice, reieșind limpede din discursul său ideea “restitutio Dacia”, continuitatea și perenitatea neamului românesc și într-un final legitimitatea făuririi României tuturor românilor, care se împlinea la 1 decembrie 1918. Era “lucrarea secolelor”, exclama marele nostru istoric, după cum, avea să continuie spre împlinirea neamului că “Opera o avem înaintea noastră: întreagă. Ea se dăruiește…României care va fi, României care trebuie să fie, pentru a o păstra și dezvolta. Și, oricum să fim noi chiar, ea va rămâne totuși, în hotarele ei, veșnică, de veșnicia lucrurilor firești, pe care oamenii nu le pot primejdui și vreme nu le poate distruge”. Marea Unire va dăinui “în ciuda invidiei și a urii pe care le trezește și le va hrăni la dușmanii noștri seculari” (cât adevăr și actualitate, câtă viziune și înțelepciune!), din două motive, pentru că “un popor întreg a voit-o și apoi pentru că ea nu înfățișează decât îndeplinirea unei idei pe care au păstrat-o ca o sfântă comoară veacurile “.
Și mai subliniază apăsat, Nicolae Iorga, vorbind de Unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei că aceasta nu s-a făcut prin “sfătuirea interesată a unor conducători, fruntași politici sau cărturari care ar fi cântărit avantajele pentru ei sau partidele lor, a acestei uniri. Unirea a venit firesc și națiunea a făcut-o”. Și face referire la momentele de referință de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, unde se decidea Marea Unire, spunând că totul s-a decis “fără a se uita nimeni la foloasele care puteau fi de cealaltă parte”, Cum la fel de imperativ vorbea distinsul nostru patriot și cărturar, despre reacția națiunii la împlinirea marii reîntregiri a neamului românesc, clamând: ” Mulțimile, milioanele au aclamat-o, de la plugul de lângă Tisa, pierdut în ungurime, până la gospodarul de pe malurile Nistrului “…” De aceea, e nezguduită fapta unirii pentru că toți au voit-o, și mai ales acei care din neam în neam au muncit și au suferit pentru că erau români și pentru a rămâne români”. Apoi, Nicolae Iorga mai spunea că: ” Lumea s-ar putea rupe din nou din încheieturile ei și s-ar putea să ne prindă supt dărâmături, dar steagul românesc, de unde l-a înfipt în pământul udat de sângele ostașului român voința oștii neamului, nu-l va putea smulge”. Iar în susținerea afirmațiilor sale, se oprește la momentele care au marcat dezideratul și drumul Daciei străbune, justificat prin latinitatea poporului român și bine înțeleasă de voievovi de-a lungul veacurilor. Se referea, între altele la curajoasa faptă politică a lui Mihai Viteazul, care a unit pentru prima dată toate provinciile românești sub steagul înălțător al domniei sale. Vorbea de Ștefan cel Mare, când punea domni peste Milcov și stăpânea cetăți în Transilvania, când “completa la nord Bucovina, când întărea Nistrul cu cetățile lui moldovenești”. Același deziderat era bine înțeles și de Petru Rareș, fiul lui Ștefan ce Mare, când stăpânirea din Moldova și Țara Românească prin ginerii săi, când ținutul secuiesc ținea de stăpânirea lui, “când domnul Ciceului, al Cetății de Baltă, în plin miez ardelean, suzeranul Bistriței, cuceritorul Brașovului, lua vama moldovenească la Prejmer…ideea Daciei nu mijea în ambițioasa lui minte”.
Dar poate că înainte de toate, Nicolae Iorga, a ținut cu tot dinadinsul să portretizeze ca simbol, în ideea Daciei Românești, personalitatea lui Mihai Viteazul, domnitor asupra căruia revenim în acest comentariu, prin ceea ce însuși marele nostru istoric subliniază, referindu-se la anul de referință – 1600: ” Dacia capătă pe câteva luni ființă prin fulgerătoarea sabie a lui Mihai Viteazul. Acesta a avut Ardealul cum îl avem. L-a meritat cel puțin cât îl merităm noi astăzi. Și dacă l-a pierdut, n-a fost din lipsa însușirilor lui de războinic, nici din inferioritatea diplomației lui. Nu, ci din lipsa unui mai adânc și mai real contact cu mulțimea poporului românesc de acolo”. Iar mai departe, distinsul nostru istoric arăta că după uciderea viteazului domnitor, ideile sale de unire a pământului românesc au fost duse mai departe de următoarele generații și mai ales de cărturari, evocând între alții pe Eustatie Logofătul, pe vornicul Ureche, pe Simion Dascăl din Ardeal, “care știa că limba românească e pentru toți fiii neamului”. După cum și Miron Costin își “rostea crezul despre unitatea națională și teritorială românească… cuprinzând ca țări române, ca frânturi de Dacie, ca moștenire românească, Ardealul și apoi Țara Românească, și în sfârșit Moldova, vechea Moldovă întreagă.” Nu în ultimul rând, Nicolae Iorga, subliniind ideea Daciei Românești, scoate în evidență “glorioasa ei “latinitate”, despre care mulți cărturari români, dar și străini, formați în spiritul culturii universale la școlile grecești și române, vor preda și răspândi în școlile românești de la Iași, București, Cluj, Sibiu, șamd, veritabile lecții de patriotism, justificând pe deplin filonul latinității poporului român și nevoia sa de frățietate și unitate de neam. Așa avea să fie clădită ideea Daciei, alimentată permanent de multe alte personalități de seamă, deopotrivă, de o parte și de alta a Carpaților, de-a lungul întregii noastre istorii, care și-au pus definitiv amprenta în momentele cele mai importante ale luptei pentru emancipare și unitate națională de la 1821, 1848, 1859 și 1877, finalizată într-un mod glorios, la 1 Decembrie 1918, prin înfăptuirea Marii Uniri. Dar cu multă trudă, și jertfă de sânge a eroilor întregului popor român.
Așadar, Marea Unire, înfăptuită în urmă cu o sută de ani, a fost, este și va rămâne o zi pentru eternitate, reamintindu- ne de fiecare dată de faptele demne de toată lauda ale înaintașilor noștri, ale marilor voievozi și martiri ai neamului, “în numele dreptății eterne”, a vredniciei și curajului nemărginit pentru că “piatra fundamentală a fericirii neamului românesc ”să devină“ o realitate pentru toate veacurile“ ( vezi discurs Gheorghe Pop de Băsești, Alba Iulia/ 1 dec. 1918). Sau cum evoca Alecu Russo, în Cântarea României și anume: ”Cinste fie părinților noștri, care s-au luptat vitejește și ne-au lăsat de moștenire moșie și slobozenie”. Practic, au constituit îndemnuri pentru generațiile următoare, care nu au voie să-și uite glia și să abandoneze lupta, asumându-și la rândul lor apărarea identității, unității și integrității sfintei lor patria – România. Și de ce nu, refacerea României Mari, înfăptuită în acele momente de excepție din istoria noastră, ale anului 1918, când “Muntenii și moldovenii, cică/Au săvârșit Unirea Mică/Dar ardelenii, cu răbdare/Durat-au România Mare”(citat-Valentin David). Căci doar prin conciliere națională, “prin unire cresc lucrurile mici, prin dezbinare se prăbușesc cele mari” (citat Sallustius-istoric și scriitor român). Și ne permitem să subliniem aceste sfaturi și îndemnuri de suflet, pentru că, din păcate, la o sută de ani de la Marea Unire, România trece prin momente de cumpănă dificile și cu idealurile naționale în mare parte pierdute. Și ne punem într-un mod firesc întrebări, anume ce se întâmplă și unde-i România democratică, liberă și prosperă, pentru care s-a vărsat mult sânge și la Revoluția din decembrie ’89? De ce ne merge tot mai rău și ni se împuținează neamul, iar 4,5 milioane de români sunt plecați în bejenie? De ce atâta ură și dezbinare pe capul nostru și cine este interesat de întreținerea permanentă a războiului hibrit, țara fiind măcinată de tensiuni politice, etnice, economico-sociale fără precedent, de tot felul de diversiuni provocate printr-o propagandă mediatică extrem de toxică pentru starea de spirit, atât a românilor din țară, cât și din afara granițelor? Cine sunt vinovații, iar dacă se va continua în acest mod distructiv, nu există pericolul de a dispărea ca popor? Bunăoară și studiile organismelor internaționale abilitate, vorbesc de o estimarea catastrofală a numărului populației României, în jurul anului 2060 de aproximativ 3,7 milioane de locuitori!?
Aceasta este calea și într-acolo ne îndreptăm? Ce vrem să facem cu ființa neamului, asistând cu înfrigurare cum responsabilii din sfera vârfurilor de putere ale statului și politicii românești nesocotesc interesele țării, fiind până la urmă lipsiți de înțelepciune, de omenie și bun simț? Ei preferă să sfideze poporul și să se complacă în lupte interne idioate care divizează națiunea și dau foc la țară, atât de hăituită și sugrumată prin tot felul de interese mârșave, colportate la fel de ocult, atât din interior, cât și din afară. Or, dacă chiar cei care conduc și guvernează România refuză să înțeleagă că sunt mandatați în înaltele dregătorii, prin votul nostru, pentru a se pune în slujba țării, cum putem să-i definim decât ca neisprăviți și rău-intenționați, în a așeza rânduielile țării pe făgașul normal? În primul rând, “merită” o notă proastă Președintele României, care prin ceea face, dovedește sfidare la adresa poporului român și că nu-i pasă de țară și de interesele ei majore. Este mereu înconjurat de cozile de topor, dezbină pentru a stăpâni amărăștimea, iar pe fondul unei crase incompetențe se manifestă printr-o vanitate prostească, fiind atât de înrăit și răzbunător încât nu se poate abține de la asemenea orgolii și apucături meschine nici în pragul marii noastre sărbători naționale. Un ridicol și jenant personaj, care a înșelat încrederea poporului care l-au ales și căruia acum îi întoarce spatele, îl trădează și-l dezbină.
Oare să fie atât de deranjat de ideea concilierii naționale și să nu facă minimul de efort pentru a înțelege nevoia de unitate la români, astfel încât toți laolaltă și fiecare în parte, să ne facem cu prisosință și după puteri datoria față de țară, cinstindu-ne în acest fel strămoșii și trecutul istoric, pe eroii, deopotrivă, ai biruințelor și înfrângerilor noastre? Iar odată cu celebrarea centenarului Marii Uniri, proslăvindu-ne vrednicii înaintași, să înțelegem a face tot ceea ce depinde de ființa noastră, pentru a da speranțe de mai bine și a hrăni cum se cuvine rădăcinile adânci și durabile, de milenii, ale poporului român,
LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!
PROF. VASILE IROD

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here