EMINESCU ŞI MISTIFICĂRILE POSTERITĂŢII SALE (I) – De la pretinsul “asasinat” maiorescian la negarea şi “beatificarea” din zilele noastre!

121

eminescu[1]1.Au proliferat, în ultimii ani, tot felul de legende, una mai năstruşnică decât alta, privind fie viaţa Poetului Naţional, fie valoarea operei sale în ansamblu, fie viabilitatea unei “posterităţi” ajunsă la…final!

În timp ce specialiştii tac, diletanţii ocupă scena, ţopăie şi se dau în stambă în piaţa mare, proferând, la adresa poetului “nepereche” (adică unic şi irepetabil), tot soiul de insanităţi, ba în ultima vreme s-a trecut la insulta şi injuria grobiană.
De la “popa Grama”, emblematicul “popa Grama” (întâiul denigrator al lui Eminescu în sec. al XIX-lea) la “dilematicii” timpurilor noi (în frunte cu iluştrii şi necunoscuţii pioni ai “revizuirilor” demitizante de teapa lui T.O Bobe!), Eminescu este supus unui atac concertat din partea unor corigenţi în materie. “Dumnezeul bunului simţ”, de care făcea vorbire cândva şi Lucian Blaga, pare a se fi retras din colcăiala postdecembristă a culturaliştilor dilematici, lăsându-ne, aşadar, în bătaia delatorilor şi frustraţilor de tot soiul. Libertatea presei, înţeleasă la modul insolenţelor iresponsabile, a dat posibilitatea mai tuturor nechemaţilor să-şi dea cu părerea asupra morţii poetului (văzută de ei drept “asasinat” moral şi fizic!), asupra operei (care nu ar mai spune nimic), asupra “posterităţii” poetului (care nu ar fi decât cea a unui “cadavru din debara”, cum se exprima H.R.Patapievici, directorul Institutului Cultural Român!!!)…
E păcat că în această horă a extremismului interpretativ s-au prins şi câţiva scriitori, care, pretinzând a-l apăra pe Poet, se năpustesc cu arme otrăvite chiar asupra lui… Maiorescu, mentorul junimist, fără de care Eminescu nu ar fi ajuns ceea ce este azi…
Încercăm, în cele ce urmează, a fi cât mai sintetici, chestiunile respective necesitând o documentare de amploare, ba chiar lucrări care să pună lucrurile la locul lor (au început să apară, desigur, şi atitudini, de la luările de cuvânt prin unele editoriale de dl N.Manolescu până la generaţiile mai tinere de scriitori talentaţi şi instruiţi, nu cu o cultură de carier)…
Aşadar, cât mai pe scurt (cum ne va îngădui, în câteva episoade, spaţiul de faţă), fără a face abuz de bibliografie, despre moartea, opera şi posteritatea lui Eminescu, ajuns, iată, în stadiul de…beatificare ortodoxă!
*
În dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, în urma unei discuţii cu gazda sa, d-na Slavici-Szöcs (care îl alarmează pe Maiorescu cu bileţelul: “Eminescu a înnebunit. Vă rog să faceţi ceva să mă scap de el că e foarte rău!”), Poetul pleacă spre redacţia “Timpului”. După un ocol de câteva ore, însoţit de Gr. Ventura, pe la “Capşa”, iar de aici pe la Cotroceni (purtând în buzunar un pistol, avea el ce avea cu Carol I “Îngăduitorul”!), se gândeşte să facă o baie fierbinte la Mitraşevski, pe cheiul Dâmboviţei, în speranţa că va suporta fără probleme ziua caniculară ce se anunţa. Se închide în cabina de duş lăsând apa să inunde încăperea, războindu-se foarte vocal cu tot felul de fantome ale unei minţi care dădea semne, încă din zilele precedente, că se întunecă… Timpul de baie se consumase de-a binelea, însă poetul nu terminase cu războiul său vocal! Este alertată echipa de ordine, se forţează cabina, iar Poetul este pus în “cămăşoiul de forţă”. Anunţat, Maiorescu – care primise între timp bileţelul gazdei trimis la ora 6,00– aranjează imediat internarea poetului la spitalul “Caritas” al dr. Şuţu, din strada Plantelor (episodul este consemnat sumar în “Jurnal”).
Aici poetul rămâne până în noiembrie 1883, când Maiorescu, la mustrarea sorei sale Emilia Humpel, hotărăşte împreună cu junimiştii să-l trimită pe poet la Sanatoriul Ober Döbling de lângă Viena, unde rămâne până la sfârşitul lunii februarie 1884 (la 6 ianuarie murise, la Ipoteşti, tatăl său, Gheorghe Eminovici, iar în martie se sinucide, tot aici, fratele Nicu). De Anul Nou, Eminescu este vizitat de Maiorescu, care, sperând că-i va face o mare bucurie, îi dă să vadă volumul de “Poezii” tipărit, la “Socec”, în decembrie, dar având imprimat pe copertă anul 1884. Poetul nu s-a bucurat deloc, răspunzând cu o aversitate tacită şi plină de reproş criticului, a cărui vizită, conform notei memorialistice, va dura mai puţin de un minut. Maiorescu trăieşte sentimentul “ingratitudinii”, convins că mai vechile sale preziceri privind caracterul rectiliniu şi ireversibil al bolii se adeveresc (criticul făcuse studii de psiho-patologie fiind un iniţiat în astfel de comportamente, scriindu-i sorei sale, încă din noiembrie 1883, că ştie ce-i spune, cunoscând foarte bine despre ce este vorba şi precizând că are în biblioteca sa o literatură întreagă de specialitate).
După sejurul sanatorial de la Ober Döbling, poetul, însoţit de prietenul Chibici-Râvneanu, va pleca într-o călătorie prin Italia (Veneţia, Florenţa, Milano), care, credeau junimiştii, îi va face bine proaspătului externat, îi va limpezi mintea şi-l va bucura…
Dornic însă de a se reîntoarce în patrie, Poetul îi reproşează însoţitorului că îl “târăşte” prin Italia contra voinţei sale. Dornic de “mămăliga strămoşească”, poetul soseşte la Bucureşti, la sfârşitul lui martie, intrând în ritmul trepidant al vieţii cotidiene, considerat de Maiorescu foarte puţin potrivit pentru starea poetului. Astfel se hotărăşte plecarea la Iaşi (7 aprilie 1884), unde poetul are din nou unele crize (spre exemplu, sparge vitrina în care era expusă cartea sa de Poesii tipărită de Maiorescu, care îl invitase să se gândească la o nouă ediţie după placul său…). Maiorescu este ţinut la curent şi, împreună cu prietenii, se hotărăşte urmarea unor proceduri cu nămol la Liman lângă Odesa (apăruseră şi ulceraţiile pe gambe). Apoi, între 9 noiembrie 1886 şi 10 aprilie 1887, Eminescu va fi internat la Mănăstirea Neamţului, aplicându-i-se aici un tratament barbar “exorcizant” (găleţi cu apă rece, bătutul cu frânghia…). În 1888 se află la sora sa Harieta, la Botoşani, unde va fi tratat de dr. Fr. Iszac cu frecţii şi injecţii mercuriale, aşadar “otrăvit sistematic”, cum scrie Th. Codreanu. Poetul o vedea acum mai des pe Veronica, aceasta hotărând să-l ducă la Bucureşti (greşeală fatală!). La 3 februarie 1889, poetul ajunge la “Mărcuţa”, de aici, prin aprilie, va fi transferat la “Şuţu”, unde rămâne până în ziua morţii (15 iunie 1889), după un îndelungat deliriu nocturn mărturisit de îngrijitori…
Frecţiile şi injecţiile cu plumb şi tratamentul simultan cu iod au agravat decisiv boala poetului. Nu din intenţia de a-l contamina, ci fiindcă aşa susţinea medicina timpului, care “descoperise” că în astfel de cazuri este necesar tratamentul cu injecţii mercuriale!!!
Întrucât foile de observaţie de la Ober Döbling nu au mai fost găsite de cercetători, probabil că şi aici dr. Leisdorf şi dr. Oberstein, specialişti în infecţii luetice, îl trataseră astfel, în perioada 2 noiembrie – 26 februarie 1884! Boala asta era la modă în lumea artiştilor, căzându-i pradă: Nietzsche, Lenau, Heine, Maupassant…
Probabil că şi dr. Şuţu ori Wilhelm Kremnitz, care îl vizita mai des decât Maiorescu, aveau acelaşi “tratament”…salvator!
Deşi din 1883 până în 1889 avea momente de revenire, chiar de luciditate impresionantă, conform martorilor, poetul ar fi suferit de “psihoză maniacală depresivă pe un fond ereditar” (vezi părerea lui Maiorescu în studiul ce i-l dedică în toamna lui 1889, Eminescu şi poeziile lui, apoi afirmaţiile din cărţile semnate de dr. Ion Nica şi Octavian Vuia).
Pe urmele lui Şuţu şi chiar ale lui Gheorghe Marinescu (examinatorul creierului lui Eminescu, la Spitalul Colţea, însă într-o fază alterată de canicula zilei respective!), G. Călinescu înclină a crede că poetul a decedat din cauza unei infecţii luetice în stare generalizată cu paralizie progresivă.
De înmormântarea poetului s-a preocupat însuşi Maiorescu cu junimiştii şi tot datorită marelui critic i se va ridica la Bellu crucea care se vede şi azi, în preajma multdoritului tei din variantele testamentului liric “Mai am un singur dor”, parţial inscripţionat în piatra sumbră…
Cam acestea s-au întâmplat cu Poetul în perioada 1883-1889, anii agoniei morale, ai spitalizărilor repetate şi incoerente, ai trecerii unei minţi geniale prin nourii unei ingrate condiţii existenţiale…
Dacă Eminescu ar fi beneficiat de tratamentul cu penicilină (descoperită puţin mai târziu), ar fi fost salvat şi ne-ar mai fi lăsat încă multe opere de valoare! (va urma)
Prof. dr. Zenovie Cârlugea, Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Secţia de istorie şi critică literară

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here