Eminescu şi Arghezi, în poezia lui Florian Saioc

Omagiindu-i pe înaintaşii iluştri, Eminescu şi Arghezi, poetul Florian Saioc izbuteşte să împletească abia perceptibile particularităţi ale liricii programatice cu altele, virulente, satirice şi pamfletare, stigmatizând tare perpetuate ale existenţei noastre. Elogiul lui Eminescu nu este idolatru, festivist, ditirambic, ci în acelaşi stil neomodernist, meta şi intertextualist, în limbaj poetic aparent colocvial: ne-am întâlnit cu El într-o seară/ de ianuarie rece, imaginară,/ frigul, căciulile pe cap ne-ndesa/ şi parcă mergeam la naşterea Sa. Finalul acestei poezii, demnă de soresciana Trebuiau să poarte un nume, impune o trimitere la elegia eminesciană cu titlul Melancolie, care se încheie cu versurile: Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet, repovestită de o străină gură/ Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost/ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost? Ultimele două versuri din poezia cu titlul Poveste de Florian Saioc ne dau fantastica veste: Eu sunt mereu cu voi,/ Plecarea mea-i poveste. Sunt imaginarele cuvinte ale lui Eminescu, pe care poetul nostru nonagenar le pune, adecvat şi inspirat, la sfârşitul poeziei sale omagiale. În felul acesta, involuntar, dar admirabil, poetul nostru postbelic şi postdecembrist se apropie cu povestea sa de povestea nefericită a vieţii marelui antecesor, cele două poveşti fuzionând într-un mod miraculos şi superb peste timp. Al doilea poet genial, naţional şi universal, după Mihai Eminescu este Tudor Arghezi, evocat admirativ şi programatic, dar epistolar. Poemul lui Florian Saioc are de asemenea, un titlu familiar: Scrisori către Arghezi. Intuitiv şi disociativ, marele poet gorjean diferenţiază viziunea, mesajul şi stilul liric în cele trei poeme, în funcţie de apartenenţa lui Eminescu la romantism, poveste, la tradiţionalism şi modernism, în poemele inspirate de personalitatea şi opera lui Arghezi. Cu Eminescu afinitatea este existenţial-metafizică, ontologică şi gnoseologică, iar cu Arghezi mai ancorată în expresii satirice şi pamfletare, de atitudine ironică şi sarcastică şi prin aderarea la estetica oximoronică, definitorie pentru Arghezi. Este încă o dovadă că Florian Saioc nu ignoră nici el tradiţionalismul şi modernismul. Nu e greu de observat că în Scrisori către Arghezi Florian Saioc este arghezian, fără a pastişa, rămânând original, mai puţin eminescian. Cu poemul La capătul timpului Florian Saioc vibrează filozofic şi patriotic în acelaşi spirit programatic arghezian. El prelungeşte ampla confesiune potrivind cuvintele, nuntind slova de foc cu slova făurită, fără a evita unele asocieri lexicale de intertextualitate spontană, insolită şi originală: ce ţii în mână? Timpul parşiv mă iscodeşte/ sămânţa unui munte-dau să răspund timid/ ci bobul de nisip îmi cade printre deşte/ şi-n urma mea aud cascadele vuind/ încep atunci să zbor în cel din urmă vis/ şi timpu-n clip-aceea s-a frânt, s-a sinucis. Florian Saioc a rămas fidel crezului poetic din creaţia sa postbelică şi postdecembristă, străbătând de-a lungul, dar mai ales de-a latul, accentuat satiric şi pamfletar, toate vicisitudinile sociale, politice, morale şi cultural-literare din ultimele şapte decenii. El s-a afirmat şi s-a impus într-un mod consecvent remarcabil, în Dulcele Târg al Gorjului. Se poate anticipa concluzia după care numai poetul Florian Saioc şi-a acordat constant lira pentru a sugera un mesaj şi un stil poetic, bine ancorate în toate aspiraţiile, bucuriile şi suferinţele neamului nostru umilit sub comunism şi-n tranziţie. El ilustrează un aspect liric militant, patriotic şi mesianic, în descendenţa poeziei ardelene dinaintea Unirii de la 1 decembrie 1918. Alte direcţii ale creaţiei sale lirice sunt date de poemele cu fior metafizic, filosofic şi de cele axate pe tema şi motivele erotice. Florian Saioc continuă astfel, la împlinirea vârstei de nouăzeci şi doi de ani, imperisabila sa operă.
La mulţi ani, maestre, Florian Saioc!
Ion Trancău