Mircea Suchici s-a născut pe 16 iunie 1954. Are absolvite con brio cursurile superioare ale Conservatorului George Enescu din Iaşi şi pe cele ale Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti (secţia dirijori) la clasa lui Cristian Brâncuşi.
A copilărit pe meleagurile Gorjului istoric şi pitoresc, cu înclinaţii native spre lectura de plăcere spre muzică, spre poezie.
A vădit talent, mai încoace de compozitor de bijuterii presărate arhetipal cu străvechi conotaţii. Moştenind o memorie de rapsod (ca orice menesinger hermeneut) esenţa creaţiilor sale fie minimaliste fie simfonice este graalică tinzând spre sonorităţi virtuale.
As în artele interpretatorii (ştiaţi că-s mai multe desigur: istorice, simboliste, moderne, post- şi trans-moderne, sincretice, incantatorii, arhitectonice) Mircea Suchici e un artist complex şi complet, capabil să interfereze poezia şi muzica lucidoludic, să integreze oferta publicului într-o paradigmă de uvertură esteticoexpresive, şi să înnoiască perspectivele.
Stilul manifestat pune accentul axiologic pe emoţie, pe comuniunea de materie fonică şi spirit subţire-rafinat; sufletul îi e de alchimist ce-şi probează ştiinţa de carte cu exerciţiul cotidian al interpretării mesajelor capabile să sensibilizeze conştiinţa, să modeleze caracterul, să elibereze trăirea lirică din chingile unor structuri rigidizate.
Jocurile şi alegerile violoncelistului şi dirijorul Mircea Suchici aprofundează organic depozite orfice, reabilitează o zestre folclorică de glorioasă tradiţie.
Truda pe categoriile abisale izbuteşte să se concretizeze în bucurie, în extaz, în contemplaţie eleutherică.
A-l resitua pe Mircea Suchici fizic într-un templu antic ori într-o biserică de cătun milenar înseamnă a ne recalifica nouă înşine vizualul şi auditivul, acustica stringurilor şi plasticitatea energiilor entuziaste ori a melancoliilor cu iz metafizic.
Astfel, prezenţa lui pe o scenă nu-i doar o modestă invitaţie la un spectacol altruist ci, în relief platonician, o provocare la un simpozion ideatic, pigmentat cu nesaţii aporetice: de tipul real-ficţiune/ voce-viziune/ simbol-semn/ literă-notă muzicală etc.
Adept al unei culturi transdisciplinare, Mircea Suchici valorifică de cele mai multe ori sclipitor achiziţii dobândite şi aprofundate metodic, în virtutea unei strategii integrative-interactive. Miza îi e pe acea dignitate eticomorală, pe acea dispoziţie, oricând, la efort jertfelnic relevând apoteotic o demiurgie asumată din mers, din autoreferenţializări simptomatice, revelaţii menite să înlăture rugina de pe doctrinele fie ele ezoterice fie ele exoterice.
În clipa de faţă, compozitorul Mircea Suchici însumează 70 de trepte ale desăvârşirii sale armonioase, de un totalism afişat, cu naturaleţe, autenticitate, nobleţe. Cu o operă valoroasă la activ, o să înfrunte veacurile umăr la umăr cu alţi monştri sacri ai Gorjului fie ei sculptori, scriitori, compozitori, pictori, arhitecţi ş.a.m.d.
În definitiv vatra lui Constantin Brâncuşi e inepuizabilă, spontană, vulcanică, imprevizibilă şi cu un orizont mereu deschis către universalitate.
Explicaţie foto: de la stânga la dreapta: Mircea Suchici, Ion Popescu-Brădiceni, Alexandru Iosub, în 2010
Ion Popescu-Brădiceni
Toreadorul
de Ion Popescu-Brădiceni
lui Mircea Suchici, la 70 de ani de viaţă
Mircea Suchici face
şaptezeci de ani.
Când nu cântă, tace.
Are mii de fani.
Dar, cum cântă el,
din violoncel,
voci se înfioară
pentru-a câta oară?
Din diapazon
iese un eikon
să desăvârşească
Limba Poezească
pe care o scriu
cei din Târgu-Jiu.
Iar pe-a lumii scenă
dintr-o cantilenă
pe la sărbători
extrage licori
muzelor de strajă.
Arta lui e-n vrajă –
şi în bolerou
proaspătul ecou
al inimii sale
tot îşi taie cale
către munţi de dor:
brav toreador.
