Narcisismul, recte egoismul, a fost blamat din imemorabile vremuri. Ovidiu îl respingea pe Narcis pentru că era trufaş şi rece, pentru că era îndrăgostit de propriul său chip şi nu încetează să se autoadmire şi nu vede pe nimeni în afară de el. Această admiraţie egocentristă excesivă este patologică, paranoică, poate fi identificată cu amorţeala, cu narcoza ori narcoticul malefic.
Egocentrismul şi de bună seamă egoismul ori narcisismul reprezintă o prostie dezonorantă, identificându-se cu aroganţa şi trufia, cu infatuarea şi batjocorirea semenilor. „El persoana-şi adoră” (D. Anghel). Ori cum caligrafia M. Eminescu în Călin: „Şi Narcis văzându-şi faţa în oglinda sa, izvorul,/ Singur fuse îndrăgitul, singur şi îndrăgitorul”. în Mahabharata egoismul este definit ca fiind o inconştienţă. Nu sunt aici dubii. Ştiinţa demonstrează conexiunile şi unitatea lumii, a universului: totul este legat cu totul şi o fisură întâmplată într-un punct se repercutează, într-un mod sau altul, asupra întregului. Orice energie negativă împrăştii asupra altora (infatuare, rapacitate, invidie, ură, gelozie, vendetă, animalizare etc .) e cu feed-back, se repercutează, deseori, invers. Se întoarce spre tine şi îţi ia mau. Ne mai mirăm, de lichelism ori batjocură, injustiţie ori furt la drumul mare, însoţit de crimă abominabilă. Lumea poate să dispară, doar el (el, egoistul) să supravieţuiască şi să huzurească.
Ai crede că egoismul este inoculat, monturat în om, graţie instinctului de conservare, dar… ajunge, oameni buni! Să nu ne mai scuzăm cu egoismele copilăriei, pe care părinţii, dar mai cu seamă bunicile cultivă şi amplifică răsfăţându-şi descendenţii. Nici cu egoismele tinereţii, dând, cum facem, precum bine se ştie, vina pe hormoni. Nici dând vina pe sensibilitatea de diferite grade ori pe vrerile visate sau închipuite, când frânele cedează şi când nu-i obligatoriu ca ruinarea sufletească ori mintală să-şi facă culcuş. Perenă şi profundă este sublinierea lui M. Eminescu: „Egoismul este inventatorul frazelor cu care se acoperă deşertăciunile omeneşti – toate fraze – dar lui i s-a asociat până şi eternitatea”.
Accentul exacerbat şi deliberat, chibzuit, pe interesele proprii, nesocotirea semenilor, aroganţa şi infatuarea barează socializarea, identificându-se cu pierderea minţilor şi a conştiinţei de sine, a bunului simţ şi justiţiei. Egocentrismul, egoismul, narcisismul sunt proprii psihopaţilor, hainilor şi absurzilor, şarlatanilor şi troglodiţilor. Egoismul nu-i scuzabil nici prin frica de moarte, cea atât de general umană şi care generează în consecinţă depravarea, beţia, drogatul, goana după nemurire, fiindcă iubim mângâierea şi viaţa, urând pustietatea şi jalea, frivolitatea şi satisfacţia animalică. Nu-i uşor, e drept, să fii conştient de entropia care ne sufocă. Altruismul este remediu. Să conştientizăm vrerea lui V. Bogrea, ce superior ţintea alteritatea: „Mă interesează tot ce e cântec, tot ce e artă, tot ce e forţă, tot ce e suflet de om. Mă interesează Omul”.
Deci, scuză nu-i, nu vă mai osteniţi să aruncaţi şi copilul din copaie odată cu apa. Să fim înţeleşi, a spus-o Luther nu Marx, să fim corecţi!
A fi corect şi altruist, în anii din urmă, când omenirea pare a fi luat-o de-a binelea razna. Când o doamnă spune în Parlamentul Europei că incestul n-ar trebui să fie „condamnat fiindcă e o tradiţie…!” Când orice „bolovan” ori „butuc” soios ori acoperit de mâzga analfabetismului şi ignoranţei impardonabile vrea să ajungă far călăuzitor, trăim în postmodernism cu nuanţe proletcultisme şi înfipţi în minciuni ce implică dezastrul economic, material, ideatic, moral etc. Trăim în post-adevăr, când totul, ca să atragă atenţia şi să fie valoros, trebuie să fie fabulos, nemaipomenit, extraordinar, excepţional, fantastic, ca să iasă BANUL! S-a instalat ori se instalează peste tot egocentrismul catalizat, împins catastrofic în faţă de căpcăunii barbari şi cruzi. Fake-ul e la modă şi la el acasă, e peste tot, ne împresoară, ne copleşeşte şi ne sufocă din tarabele pieţelor, din dughenele boutique-ilor… Fenomenul e general, e mondial, iar noi suntem bine-mersi şi în top! Să luăm în seamă imperativul stabilit de Herodot: „Nu remedia răul prin rău”, iar Syrus era convins că: „Unele remedii sunt mai rele decât nenorocirile”.
În devenirea ei filogenetică şi ontogenetică, viaţa ne dă, ori ar trebui să ne dea, lecţii de bună purtare, de şlefuire a demnităţii şi bunului simţ, culturii şi respectului faţă de semeni. E de luat în seamă opinia lui Fr.Chr. Schiller: „Demnitatea umană e în mâinile noastre; păstraţi-o! Ea coboară cu voi! Cu voi se va înălţa!” Cred că nu pot neglija nici convingerea furnizată de ilustrul cărturar iluminist şi umanist rus A.N.Radiseev: „Numai atunci vei deveni om, când vei învăţa să vezi în semenul tău omul”. Am putea concluziona că egoismul, egocentrismul ca şi narcisismul sunt păguboase, impietează circulaţia ideilor, paralizează, amorţesc firea omului de sorginte comunicativă şi negreşit sociabilă.
Egoismul se înjgheabă ca şi scaieţii din pârloaga săracă, din pleavă, din orice „subnutrit”, dar plin de sine şi egocentric, dovedind, la urma urmei, că oamenii nu au încredere decât în cei care au aceleaşi păreri cu ei. Dar, până şi atunci ştiau că Adevărul se naşte din maieutică, din discuţii şi opinii antinomice.
Să-l citim, cu luare aminte şi fără idei anticipate şi după bunul plac ajustate, pe Titu Maiorescu: „Ceea ce împiedică atâţia oameni, de altminteri inteligenţi, de a vedea bine, de a gândi adevărat şi de a scrie frumos şi ceea ce îi condamnă să rămâie totdeauna mediocri este tocmai mângâierea personalităţii lor în interese exclusiv individuale. Prin negura egoismului nu străbate lumina adevărului, nici căldura frumosului”. Evitând izolarea arogantă şi neproductivă, ba chiar degradantă, negreşit e bine să respectăm aidoma recomandarea aceluiaşi T. Maiorescu: „Întâia datorie în luptă e de a cunoaşte pe adversar. Priveşte-l ca pe un colaborator care îţi ajută în elucidarea adevărului; ţinta nu e învingerea [adversarului], ci aflarea adevărului”.
Izolarea mai mult sau mai puţin conştientă, egoismul împiedică progresul ca şi evoluţia epistemologică a individului. Egoismul „altoieşte” lenea, conduce la lehamite şi viaţă posomorâtă, de nori negri mângâiată. Egoismul te duce la… ridicol! La falsa şi cretina crezare că tu eşti buricul pământului şi cel mai cel! Eşti ridicol, eşti caraghios, eşti infirm, ori ai voinţa ciuntită şi viaţa monosilabică atunci când te dai infailibil, afişând sentimentul că nu poţi greşi. Egoistul crede că ştie totul despre tot!” „în orice om o lume îşi face încercarea”, ne spune poetul nepereche. Există trufaşi, infatuaţi, aroganţi, şmecheri, ticăloşi, impostori care vor să ne arate că ei ştiu totul. Plouă cu ridicol şi cabotinism, caraghioslâcuri, cu infantilisme derizorii, cu impostură şi decădere morală.
Egoismul, ca şi narcisismul, exacerbarea propriilor interese şi vetuste practici, nesocotirea demnităţii semenilor, a fost mai mereu repugnat de spiritele generoase. Atenţia excesivă acordată propriei persoane, dragostea patologică de sine incumbă nesocotirea socializării şi a nevoii de a trăi prin oameni.
Nu trebuie să ne căznim spre a găsi egoişti, ei sunt la mare modă în toate formele, în toate modurile. Chiar în şcoli şi universităţi sunt aroganţi ori individualişti ce se conduc după egoistul principiu: „mie să-mi fie bine”, călcând în picioare demnitatea, omenia şi orice valoare umană. Se aude frecvent fascista imbecilitate: „cei care au depăşit 40 de ani să dispară…” ca şi criminala ticăloşie: „cetăţenii de vârsta a treia să nu aibă dreptul la vot!!!” Nu pot şi nu vreau să zâmbesc, nici chiar ironic. Sunt indivizi reci, cu inimă insensibilă, ce se bucură de necazul şi lacrimile altora. Să sculptăm în sufletul şi cugetul nostru, în firea noastră, chemarea lui Seneca: „Omul este ceva sfânt pentru om”. Aceasta pentru că egoismul se identifică cu izolarea şi teama de oameni, cu dramele familiale şi atâtea alte amărăciuni ce îndeamnă la nesăbuite acte şi la necugetare.
Absenţa încrederii în semeni, credinţa că eşti buricul pământului, ori supraom eliberat de constrângeri morale, scoate în evidenţă pierderea omenescului, a responsabilităţii şi firescului uman. Pertinente, actuale şi civic structurate sunt atenţionările lui V. Alecsandri: „Unde-i unul nu-i putere/ La nevoi şi la durere/ Unde-s doi puterea creşte/ Şi duşmanul nu sporeşte./”.
Egoismul înseamnă să fii pesimist, indiferent, a nu fi folositor ori percutant la nevoile oamenilor şi să trăim o civilizaţie a făţărniciei, ipocriziei şi laşităţii, să nesocotim rigorile civilizaţiei şi socializării. Egoismul pune stavilă, îngrădeşte, estompează socializarea. Înseamnă să uităm că: „Trăim printre oameni, nu în pădure şi nu poţi avea nici o înrâurire asupra lor dacă te faci execrabil”. (G. Călinescu). Fuga de lume nu civilizează, ci terorizează, îmbătrâneşte, provoacă ură şi dezgust, infatuare şi sărăcie intelectuală, viciază nădejdile şi aspiraţiile. Urmărind interese dubioase, meschine, egoistul devine delator, şarlatan, frivol, îşi caută propria linişte şi terfeleşte îngăduinţele celor din jur, empatia şi curatele lor simţăminte.
În Scrinul negru mereu amintitul G. Călinescu sublinia: „Fii sociabil şi de bună-credinţă şi vei descoperi oameni cu inimă caldă. Oamenii detestă nu valorile, ci infatuarea şi nimic nu este mai plictisitor decât un individ care înlătură din convorbire tot ce nu e despre el”. Egoistul îşi cultivă viclenia, calcă în picioare emoţiile, devotamentul celor din jur, prietenia lor, nu ţine cont de sufletul şi sentimentele celuilalt, de smerenia şi ataşamentul lui dezinteresat. Socializarea presupunea descoperirea iubirii celui de lângă noi, durerile şi suferinţele lui, comoara prieteniei lui. Sufletul socializării este nevoia unui om de celălalt: scopul acesteia fiind comunicarea celor ce se cheamă reciproc. Socializarea se identifică mereu cu obiectivarea naturii umane, cu imboldul tainic de a respecta şi a iubi pe alţii fără socoteală de interes. Socializarea, ca şi iubirea, îi face pe oameni să se simtă egali.
Prof.univ.dr. Grigore Drondoe
