Effusio Musica şi Recitalul extraordinar de vioară şi pian Sonata op. 13 în La Major de Gabriel Fauré(1845-1924) şi Sonata în La Major de César Frank(1822-1890)

364

Interpreţi: Ilie Cealîcu (vioară) – Florin Berculescu (pian)
Titlul acestei cronici muzicale nu este nici idiosincrasie şi nici exagerare. Fantezia pentru pian Effusio Musica op. 68 a compozitorului Friedrich Kalkbrenner(1785-1849) poartă acest titlul spre deosebire de lunga serie de fantezii pentru pian începând cu cele ale compozitorilor preclasici, clasici, romantici şi nu numai. Între acestea doar fantezia pentru pian a lui Franz Schubert mai are un titlu Călătorul (Der Wanderer). Effusio Musica înseamnă printre altele absorbiţi de muzică, contopiţi în muzică şi face referire la idealurile muzicii situate dincolo de aspectele tehnice şi de virtuozitate destinate unui moment de divertisment cu efect imediat. Acest titlu îl merită şi recitalul alcătuit din două capodopere ale repertoriului universal al muzicii de cameră. Cele două lucrări nu pot fi asociate repertoriului violonistic obişnuit de la care un simplu amator sau ascultător ar avea aşteptările unei melodii interpretate la vioară şi acompaniate simplu cu un instrument de percuţie aşa cum de altfel este şi pianul. Seara zilei de sâmbătă 25 martie în atmosfera discretă şi intimă a sălii Teatrului Dramatic ”Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu cei doi solişti ne-au propus un recital alcătuit din cele două sonate pentru vioară şi pian, recital demn de orice podium de concert destinat şi repertoriului cameral precum Wigmore Hall din Londra, Carnegie Hall din New York sau Ateneul Român din Bucureşti. Cele două sonate fac parte din categoria muzicii post-romantice franceze. Muzica franceză pare a fi într-un fel şi un copil nefericit al istoriei muzicii universale. Repertoriul claviceniştilor francezi a fost abia în secolul al XX-lea readus în prim plan de interpreţi precum Wanda Landowska şi mai apoi de Scott Ross. Opera franceză a făcut cu greu faţă concurenţei venite din partea operei italiene şi apoi a curentului generat de creaţiile wagneriene. Faptul că Parisul a fost scena predilectă de manifestare a atâtor interpreţi şi compozitori străini a fost un alt impediment. Acesta este contextul în care compozitorii francezi din secolul al XIX-lea au trebuit să îşi impună modul de expresie muzicală şi artistică. Spiritul sintetic al acestei situaţii se regăseşte în creaţiile lui: Gabriel Fauré, Ambroise Thomas, César Franck, Camille Saint-Säens, Joules Massenet, Vincent d’Indy, André Messager, Claude Debussy, Maurice Ravel şi contemporanii acestora. Este poate această sinteză şi depăşire a ei ceea ce conferă o nouă complexitate acestor creaţii.
Sinteza dintre antitezele cu care aceştia s-au confruntat a constituit o punte de trecere spre muzica secolului al XX-lea, trebuie doar să ne gândim că la naşterea lui Gabriel Fauré(1845) suntem la apogeul romantismului, Chopin încă mai compunea, iar la trecerea în nefiinţă a lui Fauré( 1925) muzica impresionistă şi atonalismul îşi afirmă temeiurile. Nu se poate vorbi despre această perioadă a muzicii franceze fără ca să nu luăm în considerare relevanţa acestui model de gândire muzicală şi interpretativ atunci când trebuie să discutăm despre creaţia enesciană şi chiar a lui Dinu Lipatti. Acesta este contextul care face ca recitalul de vioară cu lucrări de Fauré şi Franck să fie receptat nu doar dintr-o simplă perspectivă senzorială. Gândirea artistică muzicală şi arta interpretativă a celor doi solişti situează acest eveniment în sfera manifestărilor estetice muzicale de referinţă. Cele două lucrări sunt de o structură formal asemănătoare atât Sonata în La major op. 13 de Gabriel Fauré ( Allegro molto, Andante, Allegro vivo, Allegro quasi presto), cât şi Sonata în La major de César Franck(Allegretto ben moderato, Allegro, Recitativo-Fantasia ben moderato, Allegretto poco mosso) sunt alcătuite din patru părţi. Sonata op. 13 de Gabriel Faure este dedicată violonistului Paul Viardot, fiul renumitei cântăreţe Pauline Viardot, care a şi realizat prima interpretare în 1877 cu compozitorul la pian lucrarea beneficiind de elogiile lui Camille Saint-Säens(unul dinte receptorii tehnicii lui Friedrich Kalkbrenner) care considera că cu această lucrare Gabriel Fauré îşi ocupă locul binemeritat în rândul maeştrilor.
Sonata în La major de César Franck a fost compusă în anul 1886 şi a fost dedicată lui Eugène Ysaÿe. De factură ciclică, iar ca tehnică pianistică apropiată complexităţii specifice lui Franz Liszt sonata a rămas în repertoriul lui Eugène Ysaÿe aproape 40 de ani fiind de altfel cel care a şi consacrat-o. Dincolo de tentaţia reprezentată de frumuseţea muzicală această sonată constituie nu doar un testament artistic al lui César Franck, dar este şi o lucrare de confirmare pentru orice aspirant la arta măiestriei violonistice.
Cei doi interpreţi au oferit o interpretare convingătoare din perspectiva specificului celor două lucrări remarcându-se printr-un nivel maxim de acurateţe în ce priveşte stăpânirea partiturii, a tehnicii instrumentale şi a celei interpretative. Nivelul de coordonare, intensitate şi trăire al interpretării a fost perceput de public încă de la prima parte a sonatei lui Gabriel Fauré, publicul foarte numeros păstrând o atitudine şi atmosferă de receptare de maximă concentrare şi prezenţă de spirit pe parcursul întregului recital. Atitudinea cu totul deosebită a publicului a constituit şi un factor de susţinere a celor doi interpreţi în demersul artistic al acestora şi a fost răsplătită cu un bis întru totul special La Méditation sur Thaïs din opera Thaïs de Joules Massenet. O încheiere potrivită şi pentru o zi precum cea de Bunavestire – un recital şi o seară de efuziune muzicală şi spirituală.
Lector univ. dr. Sorin-Avram Vîrtop, Universitatea “Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here