Educaţia…şi Lecţia de viaţă – Tudor Gheorghe se destăinuie în filele unei «Lecții» de viață

305

Cu prilejul acordării titlului de Doctor “Honoris Causa” al Universităţii «Constantin Brâncuşi» din Târgu-Jiu,  ilustrul cântăreț, compozitor și actor, Tudor Gheorghe, ne-a demonstrat cu prisosință virtuțile destăinuirilor empatice care izvorăsc din sufletul plin de sfială al «menestrelului de la curțile dorului», ale împătimitului ce răsfoiește întotdeauna filele unei «Lecții» de viață, ale omului care ne surprinde mereu prin arta remarcabilă de a cuceri publicul ca un actor desăvârșit, prin talentul său genial de a împleti rostirea cuvântului cu acea simbioză fericită în care se metamorfozează acordurile divine ale unui cântec inconfundabil!

“O personalitate ce și-a făurit universul existenței în și prin artă”
Așa cum avea să accentueze domnul Președinte, prof. univ. dr. Adrian Gorun, în prezența unui numeros public, Senatul Universităţii «Constantin Brâncuşi» din Târgu-Jiu s-a întrunit: “În ședință festivă, pentru acordarea înaltei distincții de Doctor «Honoris Causa» maestrului Tudor Gheorghe. Așa cum îi stă bine unei comunități academice, continuăm o tradiție conservată într-un vector de excepție, semn că universul nemărginit al cunoașterii se supune implacabil judecăților normative, dând astfel sens însăși existenței ce ne valorizează menirea. Convins de latura eminamente culturală a spațiului nostru academic, am convocat Senatul Universității pentru a-l omagia azi, în ședință festivă, pe omul, artistul, compozitorul și actorul Tudor Gheorghe, avându-l ca simbol pe cel mai mare artist român al modernității, genialul și inegalabilul Constantin Brâncuși. Îi urez bun venit și îl invit alături de noi, să recontemplăm nemărginitul și eternitatea Coloanei Recunoștinței, să ne lăsăm împreună mângâiați de sărutul despovărător al Porții, să ne purtăm pașii discreți pe Aleea Scaunelor și să ne adâncim în meditația eliberatoare, așezându-ne la Masa Tăcerii, spre a auzi liniștea ce ne transcende sublim. Tudor Gheorghe este un răsfățat al sorții, dar care știe să-și răsfețe publicul. El și-a acceptat menirea muncind activ spre a o împlini. Avem un cadru referențial dominat de o personalitate ce și-a făurit propriul univers, universul existenței în și prin artă! Am acordat cel mai înalt titlu, Titlul de Doctor «Honoris Causa» ilustrului actor, compozitor și rapsod Tudor Gheorghe, săvârșind, astfel, un act cu o bogată încărcătură morală și estetică, așezându-l lângă «garnitura» de aur a comunității noastre academice, alături de Dumitru Fărcaș și Gheorghe Zamfir, prin adresarea salutului nostru tradițional: «Salve ilustrissime Tudor Gheorghe»”!

“O «Lecție» de cum ar trebui să învățăm să ne re-respectăm pe noi înșine”
Încă de la prima filă a «Lecției» sale de viață, domnul Tudor Gheorghe a început să se destănuie cu glasul copleșit de emoție: “În viața mea, nu mi s-a întâmplat să păcălesc vreodată pe cineva! Am fost cinstit cu mine însumi și cu oamenii de lângă mine! Nu aș vrea să se creadă, știind cum este presa, «guralivă», în noua democrație, că eu am venit să primesc acest onorant titlu, și n-am venit să fac spectacolul care astăzi ar fi avut loc, conform programării, la Tg. Jiu. Dar, vă dau de știre că exact acum o săptămână, eu încă eram în spital. Doctorii mi-au interzis, pentru o perioadă scurtă de timp, să fac vreun efort. E motivul pentru care am amânat pentru un timp, nu pentru foarte mult, spectacolul din Tg. Jiu. Și gândul meu era foarte frumos, pentru că spectacolul din această seară era un fel de răspuns foarte adevărat la acest onorant titlu, iar spectacolul se cheamă «Lecția». Era o lecție, și este o lecție de recâștigare a demnității naționale, o lecție de cum ar trebui să ne respectăm valorile, ca să învățăm să ne re-respectăm pe noi înșine. Voi reprograma spectacolul și voi veni aici peste două săptămâni! Când stai și asculți câte lucruri frumoase se spun despre tine, nici nu-ți vine să crezi că le-ai făcut tu! Am avut întotdeauna sentimentul că trebuie să fac un pas înapoi și să ascult când se vorbește despre mine, ca și când n-ar fi vorba despre mine! Abia acum, ascultând ceea ce spunea d-l profesor despre mine, citând din cartea d-lui Mircea Pospai, realizez ce lucruri deștepte am fost în stare să-i spun lui Pospai, într-o discuție absolute prietenească. Poate că am și talent de scriitor, probabil! Fiți liniștiți, n-o să ajung ca nea Gică Petrescu, iar când o să văd că n-o să mai pot cânta, când vocea mea, glasul meu, fiziologic, nu vor mai avea forța și energia comunicării stărilor reale ale sufletului meu, atunci voi face pasul înapoi și mă voi apuca să scriu, pentru că am foarte multe de spus, încă. Dar, până atunci mai e, pentru că eu mă simt bine! M-a lovit, am aflat asta în spital…Când faci o intervenție pe cord deschis, ți se spune că te-a lovit o mașină. Când faci o intervenție pe carotidă, se zice că te-a lovit o motocicletă! Pe mine m-a lovit o motocicletă și-am scăpat cu răni ușoare, dar vremelnic trebuie să mă menajez”!

“De Gorj mă leagă lucruri și amintiri extraordinare”
Adresându-se unei săli arhipline, ca unei mulțimi care mereu reunește iubitorii de muzică ai Gorjului, Tudor Gheorghe s-a adresat pe un ton amical și sincer: “Dragilor, cum să spun, de Gorj mă leagă lucruri și amintiri extraordinare. Am avut prieteni extraordinari în Gorj. Și am! Mulți nu mai sunt. Contactul cu muzica, cu folclorul gorjenesc, l-am avut, în primul rând cu un prieten, Dumnezeu să-l odihnească, din Tg. Cărbunești, Aurelian Popescu. Într-o bună zi, mi-a pus o casetă. El era pasionat de…Făcuse și el ceva pușcărie, politic, student fiind, și l-au luat din facultate, o memorie extraordinară, intrat de tânăr în pușcărie, și o pasiune pentru folclor, adevărată, reală. Ei, bine, era membru al Academiei, lângă Plopșor, la o secție a Academiei Române de la Craiova, și a avut o perioadă frumoasă în care cântecul popular româneasc încă nu se alterase. Și el a avut parte să culeagă folclor în acea perioadă. Sigur că lăutarii Gorjului sunt vestiți și adevărați… Gorjul fiind o vatră folclorică unică în țară. Lăutarul, când te duci la el și…cum era înainte….Știți, am venit cu primarul în frunte…zice, bă, vezi că a venit tovarășii să te imprime! Da, zice el… Ne cântați ceva tovarășu? Ei, pe ei trebuia să-i momești în așa fel încât să nu-și dea seama că ești foarte interesat. Le era jenă, când vedeau microfonul se inhibau. Ei, bine, eu am ascultat un cântec extraordinar, cântat de un celebru lăutar din Tismana Gorjului, Petre Geacu Cătăroiu. Am ascultat cântecu, nu cântecu,  multe cântece am ascultat, tot ce imprimase Aurică Popescu. Și îi zic, bă, Aurică, eu dacă mă duc, eu cred că omul ăsta mai știe, că doar nu ți-a spus ție tot! Neică, iei poza! Mi-a dat fotografia. Du-te! Și într-o zi de august…și a venit vremea și a început să cânte. Aici începe nebunia…Tot ce cânta el, eu știam de la Aurelian Popescu. El începea să cânte: «Șezuși Gheorghe, mă-ntrebași, De un vii, un mă duc»…continuam. Mă întreabă: Domne, da de unde o știi? Să cântă la noi ăsta! Supărat. «Urâtu merge pe șes, Și strigă mă-nec, mă-nec; Frumosu merge pe apă…»Și ăsta să cântă la noi! Și l-am terorizat. După o jumate de oră, a văzut că știam tot. Din adîncul sufletului a început să cânte: «Mărie, Mărie»…Altceva. A rămas blocat. Mi l-a cântat de câteva ori. Da, el nu cânta cum îl cântam eu. Cânta cu o jale extraordinară. Am adormit la el, în odaia de la drum. M-am sculat dimineața, când răsare soarele…El era plecat la muncă. Nu mai știam nimic. M-am întors acasă și d-na Tudor mă întreabă: Cum a fost? Bine! Ce-ai învățat? Nimic! Au trecut trei luni de zile, și-am plecat cu Teatrul Național din Craiova într-un turneu la Sofia! Am încercat eu să-l păstrez în cele patru discuri scoase, ca să fac cunoscut generației de astăzi adevăratul cântec popular, muzica populară din perioada interbelică, și până prin 1950, când încă nu se inventase celebra, cum am mai spus într-un spectacol, criminala rimă: «ogorul» cu «tractorul»! În secunda în care s-a găsit această rimă, cântecul popular românesc a devenit o unealtă de propagandă și a apărut ceea ce mai târziu aveam să numim «folclorul contemporan» sau «cântece de viață nouă», aberații folclorice în care ne lăudam viața…”!

“«Lada de zestre» a sufletului românesc se poate demonstra în cântecul popular”
Printr-o radiografie foarte interesantă și de conținut, domnul Tudor Gheorghe a evidențiat calitățile nestematelor folclorului nostru, dar și confuzia pe care o generează denaturările din cântecul popular românesc, pentru a se pronunța astfel: “Acuma, stau și-ascult ce se cântă astăzi și să știți că erau poate alea de viață nouă, cântecele alea, erau mai interesante decât ceea ce se cântă astăzi, ca folclor. Era mai multă varietate din punct de vedere melodic, ritmic, din punct de vedere politic. Astăzi e o …nici nu știu, e o magmă, o dospeală din asta, din care motivele populare se amestecă dintr-o parte în alta și nu mai avem personalitate. Din tot ceea ce noi am numit: «lada de zestre» a sufletului românesc, marea frumusețe, bogăția, fantezia creatoare a nației române, se poate demonstra mai bine în cântecul popular. Nu mai există, am redus totul la vreo 12 cuvinte pe care le găsim în absolut toate cântecele: «anii», «banii», «dușmanii», «mână», «bătrână», «fântână» și încă vreo…mai sunt încă vreo opt cuvinte! Unul dintre aceste cuvinte, îl veți găsi în orice cântec care se cântă astăzi. Nu există fără asemenea lucruri! Ei, bine, cântecul popular românesc, pentru care pledez și pentru care mă zbat să nu dispară… Am și eu un ghinion extraordinar. De câte ori sunt numit președinte de juriu, într-un festival, o ediție sunt bun. A doua ediție, mă dau afară! Au fost atâtea festivaluri! Lansez povestea aceasta a preluării creatoare. Cântecul popular românesc, ori îl cânți «ca la mama lui», încercând să-l cânți «ca la mama lui», ori să-l preiei creator, îl duci pe trepte mai înalte. Asta n-a reușit în muzica românească decât George Enescu, și în unele părți din perioada lui zbuciumată, Gheorghe Zamfir. Restul, tot ceea ce încercăm noi să facem cu muzica aceasta, cu orgă electronică, n-are nici o legătură cu adevăratul cântec popular româneasc. E o rușine! Din păcate, se promovează kitsch-uri, se promovează non-valori, se promovează făcăturile! Mă gândeam în permanență, că ne spunea la școală: Folclorul e o creație colectivă, și mă gândeam, mă, cum o fi? Se strâng ăștia, cum vin la noi la clacă și gata, face unul un vers, o poezie, un cântec. Nu aveam să înțeleg, de fapt, că românul, fiind născut poet, cu un sentiment de iubire, un sentiment de frustrare, un sentiment de dragoste…își manifestă aceste sentimente poetic țăranul, și acestea erau auzite de un lăutar care lua motivele și le ducea în alt sat, peste deal și acolo, ăla mai adăuga două vorbe și așa cu timpul, se adăuga, se ștergea, se șlefuiau și deveneau bijuterii în timp și deveneau cântece și poeme esențiale ale spiritului românesc. Astăzi, nu mai e posibil așa ceva! A apărut o tagmă de făcători de texte pentru folclor, pentru cântăreții de muzică populară, pseudo-poeți, a apărut o tagmă de pseudo-interpreți de muzică populară, care vin direct la televiziune. Și cântă. Deci, la primul contact. Nu mai e vremea aia de 50 sau 100 de ani să se decanteze, să se curățe folclorul”! (VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here