Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – SOCIOLOGI ÎN COMUNISM sau Amintiri din Cartea sociologilor! – Cartea însumează şi redactarea unor «amintiri» ale experienţei sociologilor, ale cândva tinerilor absolvenţi de sociologie, după terminarea studiilor!

La iniţiativa şefului nostru de promoţie din anul 1975, Conf. univ. dr. Sorin Mitulescu, o mare parte dintre cei care suntem absolvenţii secţiei de Sociologie a Facultăţii de Filosofie din Universitatea Bucureşti, am achiesat la ideile care l-au impulsionat pe coordonatorul acestei cărţi insolite şi acroşante prin mesajul transmis, dar excepţională prin conţinutul său, pentru că în măsura disponibilităţii şi a determinării unei deschideri a subiectivităţii creatoare, am aşternut fiecare dintre noi câte un articol pentru a da la iveală acest volum interesant pe care îmi permit să-l intitulez «Amintiri din Cartea sociologilor», fiindcă, înainte de toate, cred că se poate vorbi despre un «remember» al nevoinţelor noastre în configurarea profesiei de sociolog! După ce am realizat un interviu pe care l-aş considera incitant şi de înaltă ţinută la Emisiunea «Sesiune deschisă» a Studioului de Radio România-Oltenia Craiova cu prietenul şi colegul Sorin Mitulescu, am dat curs acestui prim articol, în dorinţa de a surprinde, cu deosebire, o serie de aspecte relevante privitoare la ceea ce a însemnat sociologia la mijlocul deceniului al optulea al veacului trecut! Se poate analiza şi o anumită conotaţie a statutului sociologiei de la vremea respectivă, în comparaţie cu ceea ce reprezintă ea astăzi, ca o profesie liberală, recunoscută public şi standardizată din punct de vedere ocupaţional, până dincolo de ceea ce a însemnat «istoria epocei de tină», despre care vorbea Mihai Eminescu, şi cu mult peste iluziile utopice şi erorile inconfundabile ale unui pretins şi suspect misionarism care ar plasa destinul tragic al omului foarte aproape de strălucirea «istoriei epocei de aur», tocmai pentru a înţelege modul cum oamenii care sunt consideraţi a fi «supt vremi» se pot ridica uneori deasupra vremilor!

Cartea doreşte să ilustreze modul cum a debutat respectiva profesie de sociolog pentru generaţia de absolvenţi din anul 1975…
Prin cele 301 pagini ale sale, cartea doreşte să ilustreze modul cum a debutat respectiva profesie de sociolog pentru generaţia de absolvenţi din anul 1975, tocmai pentru a înţelege felul în care a fost încurajată, acceptată, instrumentată, tolerată sau chiar obstrucţionată o întreagă promoţie de absolvenţi ai unei secţii de învăţământ superior ce fusese de curând reînfiinţată. Desigur, se poate vorbi şi despre o provocare la nivel spiritual, chiar mai mult decât o şansă pentru deschiderea drumului în vederea înţelegerii unor situaţii care defineau la vremea respectivă realitatea socială, condiţiile de viaţă şi de educaţie în care se contura profesia de sociolog în ultimul deceniu şi jumătate al regimului comunist. Dincolo de orice îndoială mai mult sau mai puţin asociată acelui «dubito ergo cogito» de tip cartezian, putem spune că iniţiatorul şi coordonatorul acestui volum de referinţă, conf. univ. dr. Sorin Mitulescu, se pare că a procedat şi la un gen de experiment de «autoantropologie istorică» a promoţiei sale, aşa cum apreciază Zoltan Rostas, deoarece Sorin Mitulescu afirmă tranşant: ,,După susținerea licenței, când s-a afișat ordinea studenților din an, am constatat că sunt pe locul întâi. Probabil mă săltase nota de la statistică din anul II, în timp ce mai multe colege care ar fi aspirat la primul loc, au pierdut atunci câteva puncte. Oricum, eram primul și urma să îmi aleg ce post aș fi vrut din cele puse la bătaie. Deja, din anul anterior, se știa că nu vor mai fi posturi în învățământul superior și nici în cercetare. Nu am mai avut nici măcar «laboratorul lui Chepeș» care ar fi fost un loc unde puteai să mai înveți câte ceva pe linia sociologiei de teren, ca să fii lângă oameni cu experiență şi de la care să poți «fura» meserie. Când s-au afișat posturile, am constatat că erau 7 posturi în București.
Așa că problema mea era, pe care să-l aleg? Mi-au atras atenția (și le țin minte) posturile la «Romarta» și la ITB. Am fost până la «Romarta» și acolo mi-au zis că, de fapt, ei voiau un… «merceolog», așa că am renunțat repede. La ITB, mi-am zis eu că de vreme ce sunt două posturi, nu are rost să iau unul când eu, de fapt, aveam dreptul să îl iau pe cel mai bun. Așa că m-am orientat, fiind sfătuit și de către dl. Septimiu Chelcea – către Centrul de Protecție și Igiena Muncii (din industria chimică). Nu era chiar ceea ce îmi doream eu, care nu aș fi vrut industrie (și nici ideea de medicină nu îmi prea surâdea), pentru că în facultate nu am vrut să mă duc la secția de sociologie industrială, dar, ce să faci, altceva mai bun se părea că nu există! Am ales acest post la repartiție, am primit repartiția de la Facultate și am plecat în vacanță…M-am întors cam pe la 1 septembrie și m-am prezentat la respectivul Centru (CPIM) de pe strada «Pop de Băsești», am urcat la dl. director (doctorul Cămârzan) care mi-a spus că îi pare rău, dar nu are un asemenea post, nu știe cine l-a cerut, nu mă poate primi și oricum, angajările se fac la Centrală și cred că mi-a sugerat să mă adresez acolo. Aici, în platforma industrială a chimiei din bd. «Șulea», am primit același răspuns: nu avem posturi libere de sociolog. Eram foarte supărat de ceea ce mi se întâmpla și foarte dezamăgit după efemerul succes din vară, parfumat prin titlul pompos de «șef de promoție», care nu mă ajuta la nimic! M-am întors la Facultate, la decanul de atunci, prof. Stefan Georgescu. S-a mirat și el, a ridicat din umeri și nu mai știu ce m-a sfătuit să fac, dar, oricum, nu m-a putut ajuta cu nimic. Și cu ultima speranță, m-am înscris într-o audiență la Directorul «personalului» (nu era pe atunci cu denumirea de Resurse umane) din Ministerul Industriei Chimice. Cred că a durat multe zile (de drumuri și așteptări) până ce am putut să fiu primit. Un asemenea director (general) era o persoană foarte importantă şi nu știu dacă aveam mari speranțe când am intrat în biroul impunător în blocul de pe cheiul Dâmboviței, la un tip de tehnocrat-birocrat inspirând respect. Nu mai știu ce i-am spus și nici ce mi-a răspuns, dar cert este că mi-a rezolvat problema dând un telefon la subalternul lui din Centrală. Am revenit la acesta și am fost încadrat de data aceasta, fără comentarii; și din nou m-am prezentat la CPIM. Directorul, acum, mai de voie, mai de nevoie, m-a trimis în laboratorul de psihologie care funcționa în două cămăruțe mici dintr-o mansardă. Erau deja vreo 8-9 angajați, printre care 4 psihologi și 2 sociologi, plus niște asistente. Șef de laborator era psihologul Gavrilă Buz, tată a trei copii. M-au primit bine, dar nu au putut să-mi repartizeze vreun birou, pentru că erau mai puține birouri decât angajați și nici spațiu nu era. Era evident că Laboratorul era…suprapopulat! Ne așezam cu schimbul. Ulterior, am constatat că se pleca mult în delegații pentru că treaba noastră era în industria chimică de pe tot cuprinsul țării. Față de nevoile în materie de prevenirea accidentelor, se părea că eram cu adevărat prea mulţi, aveam doar câteva aparate hârbuite (produse prin Germania de est și cumpărate la un târg de mostre) pentru testarea periodică a anumitor categorii de personal, pe care le căram după noi pe teren. Iar muncă propriu-zis de sociolog nu prea era (dar am lucrat, totuși, la o temă privind cauzele sociale și organizatorice ale accidentelor de muncă), așa că mai făceam și eu ceva psihologie (testare), alături de ceilalți”, arată în finalul articolului său Sorin Mitulescu.

Aceşti studenţi, printre care s-a numărat şi subsemnatul, au început studiile în anul 1971…
În felul acesta, şeful nostru de promoţie, pentru a confirma chiar modul insolit în care se reproduce domeniul erudit al unui gen de confirmare a unei finalităţi din spaţiul anecdoticii meschine şi indiscrete, puţin surprins şi nedumerit, a constatat că numai după vreo 3 – 4 săptămâni de la angajarea sa, când se spunea că nu mai sunt disponibile posturi de sociologi şi de psihologi, au mai fost angajaţi în laborator încă doi psihologi, colegi de promoție, care aveau relații puternice la «vârful» Ministerului chimiei din acea vreme, unde, nu întâmplător, ministru era tatăl unui coleg de la psihologie! În cele din urmă, acest coleg de la psihologie nu a mai lucrat la CPIM, pentru că lui i s-a creat un post, așa cum își dorea şi cum i-a aranjat chiar tăticuţul ministru, la un spital mare din Capitală.
Deci, cu sprijinul unor relații așa de tari, se mai putea găsi un loc foarte bun şi călduţ! Chiar dacă aceşti absolvenţi cu pile bine plasate avuseseră anterior o serie de repartiţii prin ţară, unul dintre ei chiar în mediul rural, probabil la vreo școală sau la vreun cămin de bătrâni, au ajuns ca să profeseze psihologie clinică! În final, Sorin Mitulescu, şeful de promoţie din anul 1975, de la secţia de Sociologie, s-a transferat prin concurs, începând din anul 1980, la Centrul de Sociologie, fost al Academiei, ulterior al Universității București! Am redat pe larg începutul «aventurii» profesionale a şefului de promoţie tocmai pentru a înţelege cât de greu le-a fost celor care au primit la repartiţie locuri de muncă ridicole şi uneori chiar umilitoare, care nu aveau nicio legătură cu ceea ce învăţaseră la facultate! Aceşti studenţi, printre care s-a numărat şi subsemnatul, au început studiile în anul 1971, deci cu cincizeci de ani în urmă, poate cu mult entuziasm şi sub auspicii optimiste, dar ne-am terminat aceste studii sub semnul unor vagi incertitudini.
Se poate spune că intenţia coordonatorului acestei cărţi excepţionale trece chiar dincolo de memoriile justificative pe care le sugerează lucrarea «Amintiri şi gânduri», aparţinând Academicianului H.H. Stahl, marele corifeu al Şcolii gustiene de Sociologie, care marca o istorie a renumitei şcoli! Pentru că lucrarea «SOCIOLOGI ÎN COMUNISM. Începuturile unei profesii fără statut», se dovedeşte a fi una originală, deoarece nu se bazează exclusiv doar pe propria experienţă, ci însumează şi redactarea unor «amintiri» ale experienţei sociologilor, ale cândva tinerilor absolvenţi de sociologie, într-un moment crucial al carierei lor de după terminarea studiilor. Ca un examen cu mult mai important decât examenul de licenţă, care la vremea aceea se numea «examen de stat», fiind legat de repartiţia şi de primirea absolvenţilor la primul lor loc de muncă, a rămas acest examen al începutului drumului vieţii reale! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA