Dacă privim cu mare atenţie şi mai ales cu legitimă îngrijorare, potrivit estimărilor Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), România va avea în anul 2100 numai 11,9 milioane de locuitori, cu peste 7 milioane de persoane mai puţin decât în prezent, iar, în acest sens, aceeaşi organizaţie internaţională susţine, pe baza unei simulări realizate cu un program informatic, faptul că în 2100 România va avea 11.877.960 locuitori, ceea ce înseamnă că scăderea faţă de situaţia din 2022 este uriaşă, fiindcă în anul 2030, România va avea 18.306.092 locuitori, în timp ce în 2040, populaţia, ar urma să ajungă la 17.306.604 locuitori, cu aproape 2 milioane de oameni mai puțin față de situația actuală. Privind cu aceeaşi atenţie ceea ce se întâmplă în mediul rural din ţara noastră, putem sesiza faptul că cele două sau chiar trei generaţii care în deplină armonie trăiau de veacuri în aceeaşi casă, întotdeauna îşi împărtăşeau reciproc sentimentele, declinau competenţele şi detaşau ideile, împărtăşeau noutăţile şi chiar experienţa de viaţă, reuşind să cuprindă într-o simbioză curiozitatea copiilor pe care încercau să-i înveţe rostul activităţilor din propria gospodărie, să împărtăşească soluţii durabile de viaţă la întrebările tinerilor, cei mai în vârstă dându-le sfaturi utile şi îndrumări părinteşti în pas cu spiritul valorilor morale ale neamului lor. Purtându-mă cu gândul la practica sociologică din anul 1974, pe care am desfăşurat-o în comuna Runcu, împreună cu academicianul H.H. Stahl, cel care m-a îndemnat prima dată să mă gândesc la un doctorat în sociologie rurală, evoc, astăzi, şi personalitatea unui mare om de ştiinţă , prin amintirile mele! De aceea, bazate pe un dialog real intergeneraţional, toţi componenţii unei familii trăitoare în sat îşi însuşeau cândva diferite conduite şi comportamente care ţineau de prestigiul şi de respectul de neam, de anumite valori care stau la temelia educaţiei în familie, asigurându-se în felul acesta continuitatea generaţională şi stabilitatea neamului, prestigiul grupului înrudit în viaţa societăţii.
Să cunoaştem istoria socială a satului românesc!
E greu de înţeles şi tot mai greu de acceptat acel spaţiu gol pe care îl reprezintă sfidarea sau chiar eliminarea dialogului intergeneraţional în multe familii considerate moderne, înstrăinarea şi pierderea locului de acasă, acei stropi curaţi şi înnobilaţi de lacrimile amintirilor păstrate în tablouri sau în fotografii de epocă, pentru a defini o anumită linie comportamentală, o conduită caracterizată prin insolitele expresii de «neam prost» sau de neam bun, pentru a diferenţia un sistem axiologic de necontestat în planul valorilor morale, al reperelor confesionale sau al tradiţiilor culturale ale familiei din care provine o anumită persoană ce-şi conturează la un moment dat statutul şi rolul social.
Pentru îndepărtarea acestui efect distructiv al globalizării asupra psihologiei de grup familial, instituţiile culturale şi unităţile şcolare dezvoltă unele strategii de integrare şi de socializare a tinerilor, pentru ca împreună cu familia şi biserica, acestea să caute diminuarea, pe cât posibil, a fenomenului de înstrăinare a membrilor diferitelor familii de normele şi de valorile care îi apropiau de generaţiilor anterioare. Menirea unor astfel de acţiuni constă în trezirea interesului şi în conectarea conştiinţei contemporanilor la specificul unor valori tradiţionale româneşti, pentru stimularea creativităţii prin surprinderea normelor şi valorilor de spiritualitate proprii unui neam ce-şi poate descoperi rădăcinile ancestrale care îl leagă de satul de baştină şi de memoria vie a înaintaşilor, dincolo de tentaţia de a emigra într-o ţară străină! În cele peste trei decenii de tranziţie nedefinită, emigraţia românilor, cu deosebire a celor din mediul rural, a determinat un fel de maculare a normelor morale, a identităţilor confesionale, a prescripţiilor cutumiare şi a reperelor instructiv-educative, cu precizarea că s-a accentuat exodul românilor aflaţi într-o deplasare dus-întors, între locul de acasă şi locul de muncă, mai ales că unii dintre cei plecaţi în străinătate asumă cu timpul şi alte paradigme definitorii pentru comportamentul uman pe alocuri dezumanizat, fiindcă între străini aceştia învaţă, nu numai ceea ce înseamnă responsabilităţi asumate sau datorii împlinite, dar, şi ceea ce reprezintă dezordinea şi lipsa de rigoare, tot ceea ce denaturează desăvârşirea morală şi perfecţiunea unor activităţi prestate. Făcând abstracţie de astfel de calităţi necesare adaptării şi bunei integrări în comunitatea care-i primeşte, mulţi tineri din satele româneşti dobândesc o nouă conştiinţă identitară, prin asumarea necondiţionată a principiului diferenţei, când pot discerne şi pot aprecia mai bine, cine sunt şi ceea ce sunt ei cu adevărat prin diferenţiere faţă de ceilalţi emigranţi, care ar fi, aşadar, trăsăturile şi abilităţile prin care se diferenţiază de ei, pentru că mulţi tineri care se întorc acasă, în satul natal, îi caută mai mult pe strămoşi, pentru a-şi afla originile, străbunii, studiind chiar documentele familiei, ale neamului, ale comunităţii, interesându-se pe la vecini şi pe la oamenii mai în vârstă, pentru a afla originea familiilor lor, specificul locului şi al satului în care s-au născut, practice legate de credinţe, datini şi obiceiuri tradiţionale. Este ştiut faptul că o vreme îndelungată, strategia prin care se încerca formarea omului nou şi mai ales durerosul proces de colectivizare, şi comasare a unei părţi importante a populaţiei rurale la oraş, unde oamenii urmau să muncească în fabrici şi uzine, a destabilizat gospodăria ţărănească tradiţională şi satul românesc durabil în toate zonele ţării. Cele mai însemnate bogăţii şi bunuri de patrimoniu ale poporului nostru au fost întotdeauna legate de existenţa satului, de civilizaţia rurală, constituită şi consolidată prin credinţa în Dumnezeu, iar, dacă nu moare această civilizaţie identitară, frumuseţea satului românesc tradiţional poate deveni un destin şi o linie de forţă a libertăţii individuale şi sociale. Sunt evidente semnele de criză datorate depopulării mediului rural, semne care ne confirmă că satul românesc e pe cale de disoluţie, cel puţin în forma în care s-a consacrat şi în care a fost cunoscută până de curând, în condiţiile în care a dispărut portul şi dispar tradiţiile, fiindcă s-au năruit casele vechi, se răresc animalele din curți şi dispar şi oamenii, iar pe ici, pe colo, mai rămân doar locurile de altădată, dacă nu sunt prinse şi ele în reorganizări administrative, comasări, fuziuni şi alte asemenea tendinţe moderniste. În mintea unor persoane, rămân locuri cu altă înfăţişare, cu internet şi canale TV din toată lumea, cu digitalizări, cu străzi asfaltate, cu un gen de modernitate pe care o poţi găsi şi la oraş, un fel de sat în «satul global», cel atât de mult invocat în literatura de specialitate.
Un cătun din Gorjul nostru «istoric şi pitoresc» este aproape abandonat!
Referirile la satul românesc tradiţional, oricum s-ar invoca fenomenul, acesta ne ajută să înţelegem că imaginea mai veche e departe de realitatea zilelor noastre, pentru că ea se regăseşte doar în monografiile care ne rămân mărturie cu ajutorul cărţilor tipărite. Dar, lucrările monografice realizate de către anumiţi intelectuali ai satelor, foste cadre didactice aflate acum la vârste înaintate sau alţii care au plecat la ceruri, încearcă mai degrabă să inventarieze trecutul și să păstreze în imagini ceea ce mai există şi ne aminteşte de viaţa satelor, pentru că lucrurile prezentate nu contrazic realitatea, ci, o întregesc în totalitatea ei. Iată, pare incredibil acest lucru, dar, din păcate e foarte adevărat că un cătun din Gorjul nostru «istoric şi pitoresc» este aproape abandonat, după ce au mai rămas doar câţiva rezidenți în localitate, număraţi cu degetele de la o mână! Aici, aproape 50 de case sunt părăsite în acest cătun, cu toate că autorităţile locale fac tot posibilul pentru a readuce satul la viață, cu toate că numai două familii mai locuiesc acolo, în prezent. Este vorba despre cătunul Boia, din comuna Jupâneşti, Gorj, iar, anevoie se mai poate circula pe o uliţă pietruită şi îngustă care duce în vârful dealului. Cătunul se află la o distanţă de aproximativ 40 de kilometri de Municipiul Târgu Jiu şi la 5-6 kilometri de Oraşul Târgu-Cărbuneşti. Se pare că doar 5 persoane au mai rămas în sat, iar, cu ceva timp în urmă, doar Milica și Iulian Vlăduțoiu sunt doi dintre cei cinci locuitori rămași în satul Boia, unde au trăit de când s-au născut! E locul unde se află şi o mare biserică din lemn, unde, se spune în documente, că ar fi luat paştele Tudor Vladimirescu în drumul său către Târgu-Jiu şi către Padeş, dar, cât de dureros este faptul că această bisericuţă se ruinează! Pentru că se apropie alegerile, sunt semnale că actualul primar, Ion Gîrniceanu, intenţionează să investească bani pentru a atrage oamenii în satul Boia, deoarece domnia sa doreşte să asfalteze drumurile și așteaptă bani de la Guvern, pentru a se putea ocupa de acest cătun din Gorj şi din România.
Profesor dr. Vasile GOGONEA
