Una dintre cele mai importante personalităţi ale Bisericii creştine din Împeriul Roman de Răsărit, cu o contribuţie deosebită la stabilirea doctrinei ortodoxe privitoare la Mântuitorul Iisus Hristos sau «Hristologia», apreciind că unirea celor două firi, divină şi umană, în Persoana divină a Domnului nostru Iisus Hristos este o dovadă a Dumnezeirii Mantuitorului, a fost Sfântul Chiril al Alexandriei, care a păstorit pe scaunul Alexandriei 32 de ani, scriind multe cărţi folositoare şi primenitoare pentru sufletele dreptcredincioase, dintre care cele mai alese sunt: «Comorile» şi «Glafira» la Sfânta Scriptură cea Veche. Combătând în zilele sale ereziile cu argumente logice şi eliberând Biserica lui Hristos de eresuri, şi-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în cea de-a noua zi a lunii iunie, zi în care se prăznuieşte peste aproape o lună adevărata lui pomenire, căci în 18 zile ale lunii lui ianuarie, nu este pomenirea sfârşitului său, ci pomenirea căutării adevărului sfânt, adică a suirii lui din Alexandria la Efes. Această fugă a lui este şi scopul căutării adevărului, fiindcă prin ea s-a adunat Sfântul Sinod al treilea a toată lumea, a fost izgonit eresul cel hulitor al lui Nestorie, iar, dreapta credinţă a fost propovăduită lumii creştine. Astfel, Sfântul Chiril nevoindu-se cu buna nevoinţă, credinţa cea prea dreaptă întărind-o la sinod, împăcând lumea şi liniştind-o de tulburările eretice, curăţind turma sa de eresuri şi viaţa sa împodobind-o cu mari fapte bune, s-a dus să-şi ia cununa cea nevestejită a Împărăţiei Cerului! El spunea că toate sunt de la Tatăl prin Fiul… De aceea, Cel Unul-Născut este și Slava lui Dumnezeu-Tatăl, fiindcă Iisus a fost uman, dar fără de păcat. De aceea Omul Iisus a putut să facă prin genune, de la om la Dumnezeu şi reprezintă «Podul» spre Viață! De altfel, Evangheliile au păstrat numeroase texte în care se vorbeşte despre cele trei persoane ale lui Dumnezeu, fie în mod deosebit, fie la un loc. Tatăl şi Fiul sunt amintiţi deosesbit în versetul: «Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. Fiul Cel Unul-Născut, care este în sânul Tatălui, Acela l-a făcut cunoscut» (Ioan I, 18). Despre Duhul Sfânt, Iisus Domnul ne spune: ,,Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan XV, 26).
,,Cel ce privește la înțelesurile mai presus de fire și tinde la ascuțimea înțelegerii și la adaosul neîncetat și neîntrerupt de gânduri noi”! (Sfântul Chiril al Alexandriei)
Înainte de Înălţarea Sa la cer, Iisus Hristos porunceşte ucenicilor Săi ca să meargă să propovăduiască şi să boteze, în numele Sfintei Treimi, pe cei ce vor crede: ,,Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei XXVIII, 19). Tendinţa de separare în Sfânta Treime cauzează vinovăție și frică, dar, ceea ce în mod natural încercăm să facem prin acest demers al nostru este să contruim «poduri» de la moarte la viață, prin Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, sunt diferite modalități, când unii se duc la biserică sau templu sau moscheie, fiind religioși, făcând lucruri bune, meditând, încercând să fie mai apți la alții, să fie mai rugători! Cu adevărat, făgăduinţa lui Dumnezeu s-a realizat la «plinirea vremii», cum spune Sfântul Apostol Pavel: «Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, …Ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea«» (Galateni 4, 4). Iar, ca să înţelegem că Logosul e trupul Domnului, propriu Cuvântului celui din Dumnezeu Tatăl, să mai adăugăm faptul că în efortul său de a se delimita de ereziile vremii, Sf. Chiril al Alexandriei consideră că «Nici o altă dogmă n-a prilejuit atâta efort de lămurire, de dreaptă formulare, ca şi de susţinută şi de viguroasă apărare ca dogma hristologică», mai ales că ereziile care s-au născut în legătură cu această dogmă au fost numeroase. Printre ele, desigur, cele care se referă la omenitatea lui Iisus Hristos, pot fi împărţite în trei categorii: a) cele privitoare la trupul Mântuitorului; b) cele referitoare la sufletul Lui şi c) cele referitoare la naşterea din Fecioară a Pruncului Iisus! Sfântul Chiril s-a ocupat de toate aceste trei categorii de erezii, pentru că în sprijinul susţinerilor sale a formulat Anatemele XI şi XII, tocmai pentru a respinge ereziile care considerau că trupul lui Hristos nu aparţine Cuvântului într-o unire indisolubilă, iar «Dacă cineva nu mărturiseşte că trupul Domnului este făcător de viaţă şi că el este propriu Cuvântului celui din Dumnezeu Tatăl, ci zice că este al altcuiva alături de El, unit la un loc cu El după merit, adică, având numai o locuinţă dumnezeiască şi nu este făcător de viaţă, după cum am zis, întrucât el a fost propriu Cuvântului care are puterea de a face toate vii, [acela] să fie anatema» (AnatemaXI). Şi: «Dacă cineva nu mărturiseşte că Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit în trup şi că a gustat moartea în trup, fiind cel dintâi născut din morţi, întrucât Dumnezeu este viaţă şi de-viaţă-făcător, să fie anatema» (Anatema XII). Oricum şi oricând am desfăşura analiza de conţinut, considerăm că Biserica Ortodoxă şi-a însuşit limbajul Sfântului Chiril al Alexandriei, însă, doar parţial, din moment ce o serie de expresii au fost excluse din formulările dogmatice de mai târziu. Pentru a nu fi denaturat înţelesul analogiei pe care Sfântul Chiril o făcea între «unirea naturală» în persoana lui Iisus Hristos şi unirea sufletului cu trupul într-o persoană umană, aceasta a fost evitată cu multă subtilitate, cu precizarea că expresia «unire naturală» a rămas în uz într-un alt sens decât cel al Sfântului Chiril şi doar la monofiziţi s-a menţinut această formulă teologico-mistică. Dar, în cadrul disputei hristologice, Sfântul Chiril cel format la Şcoala alexandrină a făcut o înţelegere cu adepţii şcolii antiohiene, în sensul că el a renunţat la propriul limbaj, pentru a păstra pacea în Biserică. Simbolul de unire a menţinut fondul învăţăturii hristologice chiriliene şi chiar şi unele expresii ale ei prin care se consideră următoarele: «Mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, e Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, din suflet raţional şi trup, născut înaintea vecilor, din Tatăl, după dumnezeire, iar în zilele din urmă născut din Fecioara Maria, după omenitate, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, de-o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire, şi de-o fiinţă cu noi după omenitate». Într-adevăr s-a făcut unirea celor două firi, şi de aceea «mărturisim un Hristos, un Fiu, un Domn! Potrivit acestei idei a unirii neamestecate, mărturisim că Dumnezeu-Logosul s-a întrupat şi s-a făcut om şi şi-a unit templul luat din ea [Fecioara Maria] prin însuşi actul zămislirii.
,,Întrucât Dumnezeu este viaţă şi de-viaţă-făcător”! (Sfântul Chiril al Alexandriei)
Ştim că teologii consideră unele dintre enunţările Evanghelice şi apostolice despre Hristos drept comune pentru unitatea persoanei, iar pe altele ca deosebite pentru dualitatea firilor, pe cele demne de Dumnezeu ca ale dumnezeirii lui Hristos, iar pe cele umile ca ale omenităţii lui», iar toată această pledoarie demonstrează că eforturile constante ale Sfântului Chiril erau îndreptate împotriva ereziilor lui Nestorie, prin termenul «Theotokos», un concept care exclude împărţirea Lui Hristos în două entităţi distincte. În felul acesta se admite o unire (henosis), nu doar o simplă legătură (synapheia) care se invocă atunci când Nestorie desparte firile, pe când în teorie se despart numai enunţurile formulate! În scopul de a combate ideile învăţăturii docheţilor, Sfântul Chiril foloseşte cuvinte foarte precise: «Natura noastră [pe care şi-a asumat-o Hristos] nu este umbră sau aparenţă, ci suntem trupuri pipăibile şi vizibile, îmbrăcate cu această carne pământească şi care se lasă învinse de stricăciune şi de patimi», fapt care conduce la concluzia că trupul Lui Hristos este unul real, nu doar unul fictiv sau aparent, pe care Iisus şi l-a luat odată cu întreaga natură umană, prin zămislire din Fecioara Maria. De aceea, faerea cerului și a pământului, a mării și a aerului, a celor mai mari stihii ale lumii și dacă te gândești la facerea celor mai presus de lume și a celor de sub pământ, toate acestea nu arată atât de mult puterea lui Dumnezeu Cuvântul, cât iconomia întrupării și pogorământul la smerenia și slăbiciunea firii omenești. În acest sens, în comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, Sfântul Chiril al Alexandriei spune următoarele: ,,Sfinții Evangheliști, având o exactitate minunată în scrisul lor (căci nu vorbesc ei, ci Duhul Tatălui vorbește în ei, după cuvântul Mântuitorului), cel ce privește la înțelesurile mai presus de fire și tinde la ascuțimea înțelegerii și la adaosul neîncetat și neîntrerupt de gânduri noi, ar putea spune cu dreptate că scrierea lui Ioan e dincolo de orice minune. Căci, Evangheliștii se completează unul pe altul în tâlcuirea dogmelor dumnezeiești și urmăresc unul și același scop, pornind din părți deosebite. Din cuvintele lor se pare că rezultă o unică țesătură… Ioan se ridică cu pătrundere la ceea ce e mai important din dogmele dumnezeiești, spunând: La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. Aşadar, urmând comentariul menționat, părintele Dumitru Stăniloae afirmă că este vorba despre o învățătură principală, nu numai pentru că descoperă direct dumnezeirea lui Hristos Domnul, ci și pentru că arată caracterul de comuniune personală a lui Dumnezeu. Căci cuvântul nu poate fi decât al persoanei către altă persoană. Sfântul Ioan arată, astfel, că nu esența sau vreo lege e la început, adică la începutul a ceea ce are un început, ci persoana! Căci Cuvântul implică Persoana și fapta gândită și liber aleasă a ei. Dumnezeu, fiind personal, a putut aduce lumea la existență ca pe ceva nou, iar, Persoana e creatoare în sensul maxim al cuvântului. De aceea, îi creează și pe oameni ca persoane pentru dialogul iubirii cu El, și într-un anumit grad putând săvârși în lumea creată de Dumnezeu, fapte care structurează forme noi în ea, cum nu face natura, care nu poate alege între diferite alternative, deci, nu poate aduce ceva nou, ci aduce la actualizare în mod silit virtualitățile din ea! În concluzie, dacă analizăm cu atenţie, făcând legătura dintre cuvântul lui Dumnezeu și mintea omenească, amintind totodată importanța de a transforma cuvântul în faptă, tocmai ca o înmănunchere a celor spuse și cu mențiunea expresă că încă multe se pot adăuga, de aceea, poate că în viitor vom lămuri pentru ce a numit Evanghelistul Ioan pe Fiul lui Dumnezeu «Cuvânt» și nu «Fiu», ca nu cumva, auzind cineva vorbindu-se despre «Fiu», să se gândească omenește și să creadă că aici se întâmplă la fel ca la nașterea fiilor oamenilor! (VA URMA)
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
