Se cunoaşte faptul că pe la mijlocul lunii martie 1821, când «Adunarea norodului» se apropia de Bucureşti, iar eteriştii veneau din partea opusă a oraşului, cu toate că în noaptea de 14 spre 15 martie 1821, consulul general rus Pini primise instrucţiuni de la ambasada din Constantinopol prin care i se ceruse să condamne public acţiunea lui Ipsilanti, aceasta după ce mai înainte i se ordonase dezavuarea mişcării lui Tudor Vladimirescu, la 10 martie 1821, Tudor ordonase începerea marşului spre Bucureşti. Deplasarea, în pofida timpului complet nefavorabil, s-a executat cu o medie de peste 25 km pe zi, ceea ce corespundea normelor de marş ale trupelor regulate din epocă, iar, întregul traseu a fost parcurs într-o ordine deosebită, demonstrând temeinicia pregătirii efectuate şi autoritatea comandantului oastei revoluţionare! În asemenea condiţii, boierii rămaşi la Bucureşti, mulţi dintre ei probabil «făgăduiţi», deoarece, negocierile cu boierii, începute în timpul şederii «Adunării norodului» în Oltenia, s-au desfăşurat intens mai ales după ce Tudor Vladimirescu a ajuns la Ciorogârla, unde a primit vizita mitropolitului, a lui Alexandru Filipescu-Vulpe şi a lui Dinicu Golescu. Desigur, negocierile nu au diminuat autoritatea slugerului, acesta păstrându-şi poziţia dominantă, chiar dacă a acceptat să cârmuiască împreună cu boierii. Conform înţelegerii cu şefii Eteriei, Tudor trebuia să se unească cu Ipsilanti, să cucerească scaunul domniei şi să ajute trecerea armatei greceşti peste Dunăre, dar dezavuarea mişcării sale şi a lui Ipsilanti de către ţarul Alexandru i-a răsturnat toate planurile şi l-a silit la o înţelegere cu boierii. Tudor Vladimirescu sosea la Bolintin «cu Adunarea cea mare», deci, cu corpul principal al armatei sale, dintre care un detaşament fusese trimis la Cotroceni, iar altul la Ciorogârla Domnească, proprietatea lui Constantin Samurcaş, urmând ca joncţiunea tuturor trupelor sale să se facă la Bucureşti, acolo unde Revoluţia de la 1821 se apropia de momentul critic şi deosebit de complicat care avea să-i fixeze caracterul, scopul şi destinul, mai ales că, prin proclamaţiile sale, Tudor Vladimirescu trezise nădejdi imense în sufletul păturilor de jos ale norodului, pentru că agitaţia ţăranilor stârnise îngrijorarea clasei boiereşti pe care Tudor a urmărit de la început să şi-o apropie, în pofida faptului că la apropierea lui Tudor de Capitală, boierii au fost cuprinşi de panică, iar, agitaţia din oraş creştea pe măsură ce veştile despre apropierea lui Tudor şi a lui Ipsilanti de Bucureşti devenea realitate.
,,Către toţi dumnealor prea cinstiţi boierii, către toţi negustorii şi către toţi lăcuitorii din oraşul Bucureşti”!
La 16 martie 1821, în ziua sosirii sale la Bolintin, Tudor adresează «către toţi dumnealor prea cinstiţi boierii, către toţi negustorii şi către toţi lăcuitorii din oraşul Bucureşti, atât cei de loc, cât şi cei streini, câţi lăcuiesc acolo», o proclamaţie prin care le vestea că a sosit cu o armată de 16.000 de oameni la marginile oraşului, unde are «să se adune toată ţara, cu mic cu mare; şi acolea au să aştepte până când vor sosi trimişii, oameni credincioşi ai prea-puternicii împărăţii, ca să cerceteze jalnica lor stare şi să le facă dreptate şi orânduială bună», ceea ce demonstrează că prin această nouă proclamaţie, Tudor Vladimirescu declara încă o dată că scopul ridicării poporului era câştigarea «dreptăţilor cele folositoare la toată obştea», repetând că necazurile care se abătuseră asupra ţării se datoraseră regimului fanariot, căruia i se vânduseră şi unii boieri pământeni, subliniind faptul că mişcarea revoluţionară cerea să i se dea un răspuns imediat în scris «de voiţi binele de obşte sau nu», pentru că, spunea el în încheierea proclamaţiei: «Oricare va fi la un glas şi întru unire cu creştinescul norod, ce este pornit numai pentru dreptate, acela se va numi patriot», iar cine se va împotrivi «în veac se va căi», fapt care se confirma prin aceea că ajuns cu trupele sale de panduri la Bolintin, Tudor Vladimirescu a lansat această «Proclamaţie către bucureşteni», prin care îi chema pe locuitori la lupta antiotomană.
,,Oricare va fi la un glas şi întru unire cu creştinescul norod, ce este pornit numai pentru dreptate, acela se va numi patriot”!
Această proclamație este înscrisă în principalul document programatic al Revoluţiei de la 1821, care a purtat numele de «Cererile norodului românesc», iar, textul acestei Proclamații redă următoarele cuvinte rostite de către Tudor Vladimirescu: „Către toți locuitorii din orașiul Bucureștilor, parte bisericească și mirenească, boierească și negustorească, și către tot norodul. Pricinile care m-au silit a apuca armele, sânt pierderea privilegiuirilor noastre și jafurile cele nesuferite care le pătimesc frații noștri. Mai înaintea intrării mele în București, cu cale am socotit să vă vestesc mai întâi ca din partea norodului uitare de hrisov celor mai înainte lucrate și să vă chiem pe toți ca să vă uniți cu norodul și să lucrați cu toții dinpreună obșteasca fericire, făr’ de care norocire în parte nu poate fi. Fraților! Câți n-ați lăsat să se stingă în inimile voastre sfânta dragoste cea către patrie, vă rog aduceți-vă aminte că sunteți părți ale unui neam și câte bunătăți aveți, toate sânt răsplătiri din partea neamului, de la strămoșii noștri pentru slujbele ce au făcut. Ca să fim și noi vrednici acestei cinstiri ale neamului, datorie netăgăduită avem să uităm patimele cele dobitocești și vrăjbele care ne-au defăimat atât, încât să nu mai fim vrednici a ne numi neam. Să ne unim dar cu toții, mici și mari, și ca niște frați, fii ai uneia maici, să lucrăm cu toții împreună, fieștecare după destoinicia sa, la câștigarea și nașterea a doua a dreptăților noastre”, pentru că imediat, după lansarea acestei Proclamații, Tudor Vladimirescu va intra în Bucureşti, fiind primit de o mulţime entuziastă, mulțime care îl va numit cu drag şi respect «Domnul Tudor», deoarece, proclamaţia a avut un efect politic deosebit! În aceste împrejurări, Divanul ţării hotăra să colaboreze cu Tudor Vladimirescu, cel care a trebuit să acţioneze într-un context internaţional şi intern extrem de complicat, deoarece dezavuarea oficială a mişcărilor revoluţionare de către ţarul Rusiei a avut grave urmări asupra Revoluției, ca şi acţiunile Eteriei, ale cărei trupe, odată intrate pe pământ românesc, uitaseră de planul iniţial de trecere la sud de Dunăre şi se înstăpâniseră aici, comportându-se ca o armată de ocupaţie, dedându-se la jafuri şi abuzuri asupra populației românești. Aşadar, pe 21 martie 1821, Tudor intră în Bucureşti, ţinând în mână o pâine mare, semn al păcii şi belşugului, poposeşte la casele Zoicăi Brâncoveanu care se aflau la poalele dealului Mitropoliei, pentru că Mitropolia, ca şi mănăstirile «Mihai-Vodă» şi «Radu-Vodă», se aflau în mâinile arnăuţilor lui Bimbaşa Sava, omul Eteriei, dar şi omul lui Scarlat Callimachi, noul domn numit de Poartă, după moartea lui Şuţu. Relaţiile cu Sava, destul de ostile la început, se îmbunătăţesc în următoarele zile, însă rezerva rămâne de ambele părţi, mai ales că Ipsilanti îşi începuse marşul spre Bucureşti, unde va ajunge pe 25 martie. Şeful Eteriei îşi stabileşte tabăra la Colentina, în timp ce principala tabără a lui Tudor se afla la Mănăstirea Cotroceni, iar întâlnirea dintre cei doi are loc pe 30 martie, în casele de la cişmeaua Mavrogheni, cam pe unde se află astăzi Muzeul Ţăranului Român, dincolo de capul Podului Mogoşoaiei, actuala Cale a Victoriei. Tratativele dintre Tudor Vladimirescu şi boieri, desfăşurate între 16-23 martie, s-au concretizat în două principale documente: în primul rând, Mitropolitul ţării, episcopii de Argeş şi Buzău, împreună cu alţi 53 de dregători, îi dau lui Tudor «carte de adeverire», în care afirmă că: «pornirea dumnealui slugerului Teodor Vladimirescu nu este rea şi vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare», iar, la rândul său, Tudor dă un «jurământ» scris, prin care se angajează să recunoască în calitate de reprezentant legal al ţării «vremelnica ocârmuire», mai precis, boierii care au rămas în Bucureşti, în care figura centrală era marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe, pentru că în realitate, «vremelnica ocârmuire» reprezenta aparenţa puterii, iar Tudor, concretizarea ei, în calitate de «poruncitor al ţării», în situaţia în care în cadrul întâlnirii dintre Tudor şi Ipsilanti, cei doi reuşesc să se pună de acord asupra unui singur lucru precis: delimitarea teritorială a autorităţii lor, deoarece, fiecare păstra ceea ce deja avea: Tudor – Oltenia şi judeţele din sudul Munteniei, iar, Ipsilanti – judeţele de sub munte din Muntenia. În final, să spunem că, deşi a fost înfrântă, Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României, iar cauzele sale naţionale şi sociale, au adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene, situaţia din Principate, lucru care a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote din Țările Române.
Profesor dr. Vasile GOGONEA
