Preafericitul Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, cu numele său de mirean, Vladimir Mihailovici Gundiaev, ne-a demonstrat cu elocinţă, în cursul vizitei în România, că este un abil diplomat, mai ales că a condus Departamentul Externelor din Biserica Rusiei pentru multă vreme, arătându-se ca un desăvârşit analist cu o privire largă asupra lumii de astăzi, un politician versat, dovedind pragmatism şi o profundă ancorare în realitate, sub emblematicul său kukulion, semnul slav al autocefaliei, cristalizându-şi mesajul cu parfum de smirnă, dar, de multe ori, promovând cu mult curaj conceptul de «Sfânta Rusie» şi chiar definirea Moscovei ca fiind «a treia Romă», concepte fundamentale care îşi au oglindirea geopolitică în naţionalismul rus şi în panslavism. Căutând să dea «binecuvântare» tuturor demersurilor Rusiei, nu doar în plan intern, dar şi în plan extern, într-o trainică simbioză a altarului cu tronul «tătucului ţar», Vladimir Putin, Preafericirea sa are o capacitate deosebită de a comunica activ, de a privi cu multă atenţie persoana cu care discută, de a o studia cu minuţiozitate, chiar incisiv, dar, cu multă diplomaţie, pentru că nu se hazardează în afirmaţii pripite, nu foloseşte nici un cuvânt în plus, vorbeşte cu măsura lucrurilor bine chibzuite, ştie să-şi surprindă auditoriul, să-şi măgulească interlocutorul, să-şi mustre părinteşte sau, la nevoie, să-şi înfrângă cu necruţare opozantul întru idei şi credinţă!
“Să căutăm un consens moral în lumea de astăzi şi să-i punem temelie dreptăţii”
Într-un discurs rostit recent la Sankt Petersburg, la cea de-a 137-a Adunare a Uniunii Interparlamentare, în faţa a o mie de delegaţi din 155 de ţări, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii a vorbit ca un geostrateg sui generis despre faptul că este foarte necesar “să căutăm un consens moral în lumea de astăzi şi să-i punem temelie dreptăţii. Cu siguranţă, în primul rând, pe mine, ca patriarh, ca preot, mă preocupă această problemă. Convingerea mea este că un consens moral este singura posibilă temelie universală pentru coexistenţa paşnică a diferitelor culturi şi naţiuni în lumea de astăzi, o lume complicată, instabilă şi imprevizibilă. Vă amintiţi cum, la începutul anilor ‘90 ai secolului trecut, când sistemul bipolar al relaţiilor internaţionale s-a prăbuşit, mulţi au profeţit că o minunată lume nouă e pe cale să se înfiripe. Va fi stabilă, previzibilă, sigură şi foarte durabilă. Acest viitor a fost legat de victoria iluzorie a valorilor universale! Graţie lui Francis Fukuyama, un sfârşit al istoriei a fost proclamat ca obiectiv al dezvoltării socio-culturale a umanităţii, care părea să atingă apogeul, iar viaţa care mai rămânea, urma să rezide doar în propagarea valorilor liberale pretutindeni în lume, spre inevitabilul lor triumf. Cu toate acestea, ultimul deceniu al secolului XX şi cel de-al doilea deceniu al secolului al XXI-lea ne-au arătat că ideile prezentate, ca fundamentale, universale şi ca fiind singura sursă posibilă de fericire a umanităţii, nu au trecut testul timpului. Lumea, din păcate, n-a devenit mai paşnică sau mai predictibilă sau mai stabilă”, a punctat Preafericirea sa, prin această excepţională «lecţie de viaţă» în spiritul educaţiei credinţei dreptmăritoare! Dar, şi în spiritul căutării «consensului moral» în lumea de astăzi, cu modesta noastră capacitate de pătrundere în esenţa lucrurilor, vom încerca să surprindem aspectele principale ale discursului Patriarhului Rusiei, rostit în faţa membrilor Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, «Despre mărturisirea credinţei ortodoxe în sistemul ateu şi despre semnificaţiile libertăţii noastre astăzi», o radiografiere de înaltă ţinută a unei realităţi complexe, mai ales că în opinia Preafericirii sale: “Avem nevoie de o studiere mai aprofundată şi completă a istoriei vieţii poporului lui Dumnezeu în epoca totalitarismului şi de discuţii privind experienţa acumulată de Biserica Ortodoxă în anii de prigoană. La fel cum s-a întâmplat cu mulţi ierarhi ortodocşi din generaţia mea, Domnul mi-a hărăzit să particip nemijlocit şi să fiu martor al evenimentelor din acea epocă. Experienţa existenţei Bisericii în acei ani este şi parte din propria mea experienţă duhovnicească. Mărturisesc că înţelegerea unei astfel de experienţe este foarte importantă şi pentru generaţia de astăzi a slujitorilor Bisericii şi va avea aceeaşi importanţă pentru cei care vor urma în locul nostru” a precizat Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, trecând în revistă cu atenţie şi marcând etapă cu etapă scurgerea celor o sută de ani care au trecut de la începutul evenimentelor revoluţionare din Rusia şi de la prigoana ateistă care a urmat acestora, tocmai pentru a sublinia faptul că secolul al XX-lea a fost o epocă dificilă pentru Ortodoxia din întreaga lume, mulţi slujitori ai altarului fiind nevoiţi să treacă prin coşmarul catastrofei prigoanei din partea ateismului militant.
“Comuniunea frăţească dintre noi în anii grei ne-a ajutat să rezistăm în faţa prigonitorilor”
Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii a spus că în anul 2011, o astfel de temă a mărturisirii credinţei ortodoxe într-o societate ateistă, a fost în centrul atenţiei participanţilor la Întâlnirea Întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Rusă, Georgiană, Română, Bulgară, Polonă, precum şi a Bisericii Ortodoxe din Ţinuturile Cehe şi din Slovacia, când a fost semnat un comunicat în care era menţionat faptul că Biserica nu uită prigoana suferită şi preţuieşte libertatea dobândită, dar, cu toate acestea, în vremea totalitarismului fiecare Biserică a rezistat în felul său în faţa presiunilor ateismului de stat şi a luptat pentru păstrarea Sfintei Ortodoxii, deoarece “Comuniunea frăţească dintre noi în anii grei ne-a ajutat să rezistăm în faţa prigonitorilor, să păstrăm credinţa strămoşească şi originalitatea naţională a tradiţiilor noastre culturale. Greutăţile prin care au trecut Bisericile, suferinţele mărturisitorilor şi sângele martirilor credinţei reprezintă astăzi ofranda noastră comună, aportul popoarelor noastre la comoara de sfinţenie a Ortodoxiei mondiale”, a ţinut să reamintească Preafericirea sa, marcând fazele triste prin care puterea bolşevică a dus lupta împotriva Bisericii şi a tuturor credincioşilor care au suferit din partea ateilor militanţi o prigoană extrem de crudă şi nemaiîntâlnită în istoria modernă şi postmodernă. El a amintit şi despre faptul că bunicul său, Vasili Gundiaev, care lucra în anii 1920 la căile ferate pentru a-şi întreţine familia şi care în luna mai, acelaşi an, a ajuns în lagărul de concentrare de la Solovki, a cunoscut ani lungi de închisoare şi exiluri, iar în anul 1953, anul morţii lui Stalin, la vârsta de 71 de ani, a devenit preot, ca şi tatăl actualului Patriarh, care a fost la rândul său preot, în pofida faptului că puterea sovietică şi-a propus eradicarea analfabetismului, iar, odată cu introducerea învăţământului primar obligatoriu generaţia de copii sovietici din şcoli era învăţată să urască religia şi să fie intolerantă la adresa persoanelor credincioase. De aceea, Biserica era catalogată, ca şi în cazul ţării noastre, ca o «rămăşiţă a trecutului», înjosită şi prigonită, spre ea îndreptându-se ura ateilor care simţeau în Biserică un concurent serios care putea influenţa minţile şi inimile oamenilor! Prigoana împotriva Bisericii a însemnat discriminarea sistematică a creştinilor ortodocşi, ca urmare, în anul 1961, liderul sovietic Hruşciov promiţând personal că în 1980 îl va arăta la televizor pe «ultimul popă», cu toate că abia la sfârşitul anilor 1980 conducerea sovietică şi-a revizuit atitudinea faţă de Biserică şi la Sărbătorirea Mileniului Creştinării Rusiei, în anul 1988, privită de putere iniţial ca o manifestare locală, aceasta s-a dovedit a fi o festivitate naţională şi a dat mărturie despre vitalitatea Bisericii care nu fusese înfrână de prigoană, dar şi despre autoritatea acesteia în rândul poporului.
Atunci când libertatea devine un «idol», când aceasta este separată de noţiunea de responsabilitate, omenirea este în pericol
Patriarhul Rusiei nu a uitat să precizeze în discursul său că nepăsarea şi prigoana împotriva Bisericii au fost încurajate chiar de către Petru cel Mare, care a desfiinţat patriarhatul, sau decretul împărătesei Ecaterina II, din 1764, prin secularizarea averilor bisericeşti, care a avut drept urmare trecerea averilor bisericeşti în proprietatea statului, prin îndepărtarea de adevărul dumnezeiesc, iar o astfel de înclinaţie a fost în toate timpurile cauza multor nenorociri, necazuri şi încercări. E bine să înţelegem că astăzi, creştinismul se confruntă cu invazia agresivă a secularizării militante în toate sferele vieţii sociale, când păcatul devine normă, pentru că în societatea de consum se pierde noţiunea de legătură între libertate şi responsabilitate, a precizat Preafericirea sa. Tocmai libertatea de a alege, promovată astăzi prin doctrina liberală, nu-i poate aduce de la sine omului fericirea şi bunăstarea, mai ales atunci când alegerea lui este definită exclusiv de factori materiali. Alegerea răului devalorizează libertatea omului, mai ales atunci când aceasta este folosită cu scopul de a distruge demnitatea persoanei. Atunci când libertatea devine un «idol», când aceasta este separată de noţiunea de responsabilitate, omenirea este în pericol de moarte, a spus în încheiere Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, care a atras atenţia că trebuie să păstrăm cu sfinţenie în memorie şi să studiem atent experienţa istorică a Sfintei Biserici din anii grei ai încercărilor, să avem grijă şi să învăţăm turma binecredincioasă în vederea confruntării cu noile provocări ale contemporaneităţii şi ale viitorului, iar în acest sens, trebuie iniţiate o serie de activități care să continue și să intensifice în Biserică în trei direcții: viața liturgică și duhovnicească, misiunea pastorală și filantropică în societate și întărirea comuniunii și a cooperării, a coresponsabilității cu toate Bisericile Ortodoxe surori.
Profesor, Vasile GOGONEA
