Educaţia…şi Lecţia de Viaţă! – Părintele Iustin Pârvu, mă priveşte din cer… – ,,Omul însuşi trebuie să fie jumătate dragoste şi jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău”!

599

După ce a trecut prin «furcile caudine» ale închisorilor şi ale prigoanei, în anul 1991, Preacuviosul Părinte Iustin Pârvu a pus piatra de temelie a Mănăstirii «Petru Vodă», care a devenit loc de pelerinaj şi de viaţă duhovnicească, de păstrare a dreptei credinţei şi a rânduielilor monahale, un «sanctuar» al credinţei pentru mulţimile de monahi şi monahii, credincioşi şi pelerini care i-au călcat pragul modestei sale chilii şi cărora părintele Iustin le-a redat adevăratul sens al vieţii, o viaţă îndreptată spre credinţa în Dumnezeu, prin iubire şi rugăciune, prin blândeţe şi vorbă cumpănită, spre a-l călăuzi pe omul aplecat de nevoinţele vieţii întru mântuire şi sfinţenie. Fără să se abată de la crezul său şi de la credinţa în Dumnezeu, Părintele Iustin a fost duhovnicul iubirii fără oprelişti şi al dăruirii totale, ocrotitor şi mângâietor al nevoinţelor noastre, al sufletelor apăsate de suferinţă şi durere, de pe urma bolilor trupeşti şi mai ales a celor spirituale, căutând ca toate acestea să fie preschimbate într-o bucurie, izvorâtă din cuvântul său bun şi blând, ziditor, dătător de speranţă şi de sens duhovnicesc fără termen de comparaţie!

„Preacuvioase părinte Iustin, roagă-te lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii şi al sufletelor noastre, spre deşteptarea noastră”!
Cei care i-am călcat pragul, păstrăm în memoria sufletului imaginea unei priviri profunde şi pătrunzătoare care trecea dincolo de uşa deschisă neîncetat, zi şi noapte, a chiliei sale. Ascultându-te cu multă răbdare, Părintele Iustin îţi citea sufletul şi suferinţele tale la Sfânta Spovedanie, dar ştiu că mi-a vorbit insistent şi cu multă determinare despre căile nebănuite şi nevăzute prin care diavolul se insinuează în viaţa omului din zilele noastre, dând fiecăruia sfaturi cu o dragoste neasemită, de parcă m-ar fi aşteptat numai pe mine şi de multă vreme, precum un tată îşi aşteaptă copiii plecaţi mai demult şi mult prea departe. Cu un zâmbet moldovenesc, te primea în chilia sa cu dragostea şi cu bunătatea sa, asigurându-te că te primeşte cu sinceritatea şi cu sensibilitatea sufletului său încercat şi încărcat de poverile şi suferinţele unui neam încercat de istorie! Deschidea ochii mari şi te privea cu chipul său bun şi luminos, de icoană, asemenea marilor sfinţi de altădată, care prin vorba, dar mai ales prin tăcerea lor, sădeau încredere în suflet, convins fiind că prin sfaturile sale schimbă vieţi marcate de vitregiile veacului! În acest fel, Preacuviosul plămădea conştiinţe care bat calea întoarcerii spre Dumnezeu! Prin sfaturile sale duhovniceşti, Părintele Iustin a lucrat la temelia neamului nostru încercat, pe care l-a iubit fără egal şi a încercat să îl trezească la conştiinţa propriei sale valori, a vocaţiei şi a misiunii sale în lumea bântuită de fantome globaliste şi pandemice! Pentru toţi cei care îl căutau, găsea cuvintele potrivite şi răspunsurile pe măsură, pline de iubire şi de acceptare, de milă şi iertare, în formele lor cele mai înalte. Preacuviosul îi îndemna pe cei veniţi la ascultare să iubească şi să ierte, atunci când spunea: „Omul trebuie iubit. Dar, ca să-l iubeşti, trebuie să-l înţelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândeşti că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecţie de iubire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-l iubeşti pe cel de alături, dacă nu-l ajuţi, nu eşti capabil nici să-L iubeşti pe Dumnezeu.
Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeţi pentru marea iubire de Dumnezeu, pentru că omul însuşi trebuie să fie jumătate dragoste şi jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău”, pentru că mila pe care o arăta Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu, aşa cum o arată Dumnezeu lumii, constituie una dintre virtuţile cele mai adânci pe care se bazează creştinismul nostru, chintesenţa ,,iubirii de aproapele, de frate, de soră, de mamă, de tată, de prieten, de vecin, de străin”, prin virtuţi pe care le vom vedea la ceasul Judecăţii de Apoi.

„Omul trebuie iubit! Dar, ca să-l iubeşti, trebuie să-l înţelegi”!
Am simţit că iubirea faţă de oameni izvora din cunoaşterea sa suprafirească, pentru că spunea cu mult curaj şi cu o sinceritate dezarmantă: „Dacă n-aş fi avut experienţa pe care am avut-o în închisoare, dacă n-aş fi trăit între oamenii de toate condiţiile, nu aş fi înţeles viaţa lor! Şi aşa, dacă m-am apropiat şi am ţinut uşa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comuniune între mine şi ei”, spunea privindu-mă în ochi, asigurându-mă de faptul că, prin credinţă, ne cunoaştem noi înşine, mai mult decât putem să o facem judecându-i pe alţii! Am înţeles că în inima sa largă şi atât de mult rănită şi încercată de suferinţa şi de răul păcatelor noastre, Dumnezeu a cuprins lumea întreagă, iar pe aceasta a înălţat-o şi a oferit-o ca ofrandă, Împărăţiei cerului, Părintelui ceresc, Căruia Preacuviosul Iustin Pârvu I-a slujit o viaţă întreagă şi i-a închinat totul. El dovedea prin exemplul său că sfinţenia nu este doar un ideal sublim, ci o realitate incontestabilă şi curăţitoare de suflete, Preacuvioşia sa dovedind că ştie să trăiescă în durerea noastră, a tuturor, cu dragoste de părinte şi ca frate de suferinţă!
A suferit şi mai suferă şi acum, de acolo, din ceruri, cu iubire părintească, pentru căderile noastre, şi s-a bucurat cu bucurie de copil, precum avea şi sufletul, pentru ridicările noastre din mizeriile vieţii cotidiene! El rămâne pentru noi toţi, buni sau răi, drepţi sau păcătoşi, un părinte iubitor, îndrumător pe calea mântuirii. Omul îndumnezeit pe care l-am căutat în chilia sa, ne-a chemat neîncetat să descoperim şi să cultivăm ceea ce este mai frumos şi înalt în sufletele şi în viaţa noastră, dragostea de Dumnezeu şi de neamul românesc, pentru a le confirma toate acestea prin proba grea a suferinţei şi muceniciei. Se spunea că Preacuviosului îi plăcea să amestece vinul cu miere, ofranda Lui Dumnezeu!
Acum şi întotdeauna, să încercăm, cu ajutorul Părintelui Iustin, în condiţiile de criză apăsătoare, să ne redescoperim pe noi înşine în autenticul şi firescul nostru, în profunzimea trăirilor şi a simţirilor noastre, pentru a nu mai fi altora slugi, ci nouă înşine stăpâni şi liber-cugetători în propria noastră ţară! El ne arată tuturor, monahi sau mireni, că sfinţenia este lecţia de viaţă a sufletului omului, lăsându-ne ca pe un testament duhovnicesc, îndemnul de a zidi, nu din piatră, ci din bătăile inimii, mănăstiri şi familii sfinte, spre ridicarea şi dăinuirea naţiei, de a cultiva dragostea şi iertarea, precum el însuşi ne-a arătat acest lucru, să întărim credinţa şi rugăciunea, care ne unesc pe toţi, vremelnic făcând umbră pământului sau mutaţi la cele veşnice şi fericite. România creştină profundă, cum îi plăcea Sfinţei Sale să spună, are în Părintele Iustin Pârvu un călăuzitor şi un neobosit rugător către Tronul ceresc, un apostol contemporan al ei, care a luptat pentru demnitatea noastră, a tuturor, pentru apărarea credinţei creştine străbune, prin pilda exemplară şi prin sfinţenia vieţii sale, de aceea, prin acest articol aş dori să-i spun: „Preacuvioase părinte Iustin, roagă-te lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii şi al sufletelor noastre, spre deşteptarea noastră şi a Neamului în care te-ai născut, pe care atât de mult l-ai preţuit şi pentru care muceniceşte ai suferit atât de mult, pentru ca şi noi să trăim pentru păstrarea şi întărirea credinţei noastre, întru slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor noastre!”! De câte ori călătoresc pe aripile gândului la chilia Părintelui Iustin, la mormântul său din zidul Mănăstirii, o clipă rămân într-o comunicare a tăcerii, ca să mă primească iar cu acele cuvinte blânde şi moi, ca să-mi dea curaj să merg mai departe.
Chiar şi în perioada scurtă în care am fost în preajma sa, simţeam nevoia să-l văd, să-i pun câteva întrebări, dar totul se năruia când îi întâlneam privirea pătrunzătoare! De la părintele Iustin Pârvu, simt că am primit multă credinţă, multă sensibilitate, suficientă să topească un gheţar al gândurilor care rătăcesc sufletul! Tuturor creştinilor le doresc să aibă parte de un asemenea duhovnic!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here