Invidia, la fel ca toate păcatele și viciile omului secularizat, constituie numai o deformare a unui lucru aparent armonios, a unei dreptăți pretinse, a unei virtuți care înnobilează firea umană! De aceea, rănile invidiei sunt adânci și ascunse, nu se lecuiesc nicidecum cu…medicamente din reţetă contrafăcută, căci durerea lor este interioară în străfundul sufletului! În viața şi chiar în activitatea creștinilor se întâlnesc nu numai virtuți alese, ci și unele păcate care contrazic viața creștină și împiedică înaintarea omului pe trepte mai înalte, în dorinţa lui de apropiere de Dumnezeu. Cu siguranţă, păcatul invidiei nu este unul care să poată fi întâlnit doar la unele neamuri sau entităţi etnice! În principiu, păcatul invidiei se întâlnește la toate popoarele, iar, printr-o simplă explicaţie, poate fi subliniat doar specificul și amploarea acestui păcat la unele categorii sociale sau socio-profesionale, pentru a fi mai bine conștientizat de cei mai mulți oameni și pentru a fi întreprins efortul necesar, pentru ca măcar unii oameni să se poată debarasa de flagelul invidiei care erodează mentalul individual şi colectiv.
,,O, invidia! Rădăcină a tuturor relelor şi vierme care roade virtuţile”! (Miguel de Cervantes)
În «Dicționarul Explicativ» al Limbii Române, invidia este definită drept «sentimentul egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situația bună a altuia» sau, pentru a înţelege mai bine, presupune: «a fi stăpânit de invidie față de cineva, a privi cu invidie față de cineva sau reușita, bunăstarea sau calitățile altuia» (Editura «Academiei», București 1975, p. 439). Această definiție a invidiei este considerată comună, iar, din punct de vedere pur social se poate observa că este un sentiment profund negativ, întunecat, malefic şi distructiv. Din punct de vedere creștin, invidia face parte din păcatele «capitale», căci din ea pot decurge și alte păcate care înveninează relațiile dintre oameni și fac insuportabilă viața normală în general. Așa cum se precizează în «Dicționarul Explicativ», și din punct de vedere moral, invidia înseamnă părere de rău pentru binele și fericirea semenului tău, chiar trăirea lăuntrică a unui sentiment de satisfacție pentru suferința și nenorocirea lui, pentru că: «Invidia este o stare de suflet foarte păcătoasă, josnică și degradantă, care chinuieşte mult pe cel stăpânit de ea, așa că invidiosul își poartă pedeapsa cu sine. Întrucât țintește la distrugerea bunurilor aproapelui, invidia este egoismul cel mai degradant! Prin invidie nu se produce nimic, nimeni nu folosește nimic; dimpotrivă, atât invidiosul, cât și invidiatul păgubesc. Invidiosul este propriul său călău», aşa cum ne spune Sf. Grigorie de Nazianz («Teologia Morală Ortodoxă», vol. I, Editura «Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române», București 1979, p. 427). Ştim bine că în «Sfânta Scriptură» este prezentată invidia fariseilor, saducheilor și cărturarilor față de Mântuitorul Iisus Hristos, iar, aceștia căutau să-L ponegrească, să-I conteste puterea Sa dumnezeiască și, în final, L-au trimis la judecată și la moarte. Este forma cea mai urâtă și mai agravantă a invidiei, mai ales că la baza invidiei se află mândria deşartă, care lucrează în sufletul celui stăpânit de ea, făcându-l pe invidios agitat, incapabil să-și găsească liniștea, atâta vreme cât întâlnește în cale oameni care i se par celui stăpânit de invidie a fi mai buni sau mai apreciați decât el. Acest păcat al invidiei este foarte grav şi extrem de răspândit în lumea de azi, dominată de demonul banilor, al drogurilor şi al degradării condiţiei umane, întrucât el se îndreaptă, în ultimă instanță, împotriva lui Dumnezeu Însuși, Cel Care a împărtășit fiecărui om din darurile Sale proniatoare. A invidia darurile semenului tău, chiar dacă eşti frate sterp la minte sau «prieten vândut», înseamnă, în fond, a te răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, Care este Izvorul tuturor darurilor, și Care îi privește pe toți oamenii în lumina iubirii Sale și a purtării de grijă față de toți (Sf. Ev. Matei 5, 45). Dacă ar fi să caracterizăm specificul invidiei la semenii noştri, putem aprecia că percepția destul de generală a societății românești este aceea că acest păcat constituie aproape un flagel social, care înveninează mult relațiile dintre oameni, provocând multe pagube nu numai din punct de vedere material, profesional, ci și din punct de vedere spiritual, alterând profund activitatea profesională a oamenilor și, uneori, funcționarea corectă a unor instituții de bază ale societăţii. De aici, s-a transmis din generație în generație sintagma: «Să moară şi capra vecinului!», care este o expresie larg răspândită și care arată amploarea acestui păcat în societatea românească de după 1989, iar, pentru a explica realitatea și amploarea acestui păcat, la un popor, considerat bun, blajin și răbdător, mai ales, la un popor care a apărut pe scena istoriei ca popor creștin e foarte greu de analizat!
,,Invidia este religia mediocrilor”! (Carlos Ruiz Zafon)
Fără a avea pretenția unui răspuns complet și definitiv, se poate spune, că amploarea și nota specifică a acestui păcat al invidiei la oamenii societăţii globalizate este explicabilă prin contextul, adeseori, vitreg al istoriei, în care oamenii sunt siliţi să trăiască dominaţi de frici pandemice, de pericolul războiului, de sărăcia vieţii de zi cu zi, pe care sunt siliți s-o trăiască. Acest context istoric provocator al adâncirii prăpastiei dintre bogaţi şi săraci, dintre oameni cu moralitate ingenuă şi lichele de ultimă speţă, i-a făcut pe mulți oameni să uite de rădăcinile lor creștine şi umaniste. În altă ordine de idei, se poate spune, că nu toți oamenii au înrădăcinate în mod profund în sufletele lor valorile iubirii de Dumnezeu și de oameni, așa cum le întâlnim în Evanghelii și în învățătura Bisericii, mai ales că viața creștină a multora este una superficială, mai mult una de suprafață, formală, conjuncturală şi fariseică. De aceea, antidotul la păcatul capital al invidiei este recurgerea continuă la viața decentă, la învățătura și îndemnurile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a lăsat pildă grăitoare și îndemn tuturor ucenicilor Lui, de a privi la El și la poruncile Lui, care se rezumă la iubirea sinceră și deplină a lui Dumnezeu și a aproapelui. De aceea, recurgerea la îndemnul și pilda lui Iisus Hristos trebuie să fie însoțită de rugăciune continuă, statornică şi sinceră pentru cei din jur. Rugăciunea este asemenea unei mângâieri duhovnicești, a unei blândeţi binefăcătoare care şterge praful și mizeriile invidiei și face să strălucească pe chipul celor care se roagă cu sinceritate, razele calde ale iubirii jertfelnice, iertătoare și înnoitoare a lui Iisus Hristos, Cel Iubitor de oameni. Când cei mai mulţi indivizi sunt dominaţi de invidie şi de Mamona, cel mai important lucru pe care poţi să-l doreşti în viaţă este să fii un Om Adevărat. Nu unul care se laudă cu banii sau cu maşina sa, dar, care nu ştie nici alfabetul limbii române, dar, e galonat cu grade ierarhice, fără să înţeleagă esenţa lumii în care trăieşte! Nici unul care îşi vinde fratele, răspunzând la binefacere cu multă ură şi cu multă răutate, mituind avocaţi şi instanţe de judecată pentru a dovedi că e mai ceva decât Mamona! Desigur, nu poţi înţelege nici individul care îşi uită părinţii sau chiar i-a omorât pentru că nu i-au satisfăcut pofta de moştenire! Un Om Adevărat nu este neapărat un mare om, la fizic sau la funcţie vremelnică, pentru că el poate fi mai mic decât o lacrimă, dar, în mod obligatoriu, este la fel de pur ca ea limpezimea lacrimii! Oamenii Adevăraţi nu mor niciodată, ci, pur şi simplu, ei se înalţă la Dumnezeu, nestingheriţi de păcate, ca să pună în faţa Lui o vorbă bună şi pentru noi, cei cu aripile întinate de praful saharian al furtunii! Este foarte important să ştim cum trebuie să procedăm, atunci când suntem invidiați de un oarecare, când suntem victima invidiei celorlalți împătimiţi de micimea sufletului lor! În final, am putea spune că nu foloseşte la nimic faptul că descriem simplu dimensiunea invidiei şi nu progresăm în «vindecarea» ei, fiindcă trebuie să îndreptăm invidiosul spre tămăduire. Desigur, suntem datori, totuşi, să mărturisim că «vindecarea» este dificilă şi anevoioasă, pentru că «nici medic al bolii nu primeşte şi nici nu e posibil să se găsească vreun medicament împotriva bolii acesteia», iar, invidiosul, atunci când este intrebat despre această patimă, nu vrea să mărturisească: «sunt invidios şi amar şi mă irită cele bune ale prietenului şi mă plâng de bucuria fratelui şi nu suport priveliştea bunurilor celorlalţi, ci îmi fac o nenorocire din bunăstarea semenilor» (din spusele Sfântului Vasile cel Mare). (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
