Pentru că Nicolae Bălcescu este pe bună dreptate considerat omul naţional, democratul-revoluţionar, patriotul şi istoricul de prestigiu care a marcat o pagină vie în evenimentele cruciale de la mijlocul secolului al XIX-lea din Ţările Române şi pentru că este personajul de referinţă al tezei de licenţă intitulată: «Ideea de naţionalitate la Nicolae Bălcescu şi rolului ei în statuarea fundamentului sociologic al naţiunii române», continuăm cu prezentarea figurii marelui democrat-revoluţionar, un mare patriot şi prestigios istoric naţional, pe temeiul convingerii ferme că NICOLAE BĂLCESCU ne va ajuta întotdeauna să înţelegem şi mai bine ideea de naţionalitate şi rolul acesteia în cultivarea naţionalismului luminat! Dacă este să ne referim la tendinţele naţionaliste din zilele noastre, merită semnalate cu deosebire cele din Statele Unite, fiindcă America a fost prima naţiune care a proclamat independenţa faţă de toţi suveranii, cu excepţia poporului şi Constiuţiei naţiunii, motiv pentru care Statele Unite s-au perceput permanent ca un spaţiu special în care sunt respectate drepturile şi valorile naţionale! Poate că de-a lungul istoriei ţării, acest excepţionalism a fost o formă de universalism declarat şi preluat din cultura europeană, indiferent dacă la un moment dat a fost la putere un preşedinte furios şi arogant, cu doctrină nativistă, care observa că America nu mai poate conduce pe plan mondial şi este lăsată în urmă, astfel că promitea la un moment dat să o facă din nou măreaţă şi prima superputere a lumii! Desigur, imigranţii care trec de multe ori ilegal frontierele şi culturile, obţinând astfel prosperitate, au considerat alarmant acest nou tip de naţionalism, pe fondul unor tendinţe care blochează activităţi comerciale între naţiuni paşnice, chiar anulează cooperarea pentru soluţionarea problemelor globale, dar, tind să creadă că aceste tendinţe vor trece, precum pandemia, invocându-se supoziţia că naţionalismul este o moştenire a iluminismului.
,,Cine luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu”! (Nicolae Bălcescu)
În ultima vreme s-a instalat în politica mondială într-un mod mai complex şi cu mai mult succes decât orice alte moşteniri mai evidente ale iluminismului, poate mai active chiar decât marxismul, pentru că doctrina liberalismului clasic şi a capitalismului industrial devine covârşitoare pentru a rămâne un reper al viitorului! Dincolo de preocupările elitelor cosmopolite, naţionalismul contemporan este capabil să scoată ceea ce este mai bun din oameni, dar şi ceea ce este mai rău în mişcările protestatatre şi anarhiste. Naţionalismul echilibrat şi luminat îi poate inspira pe oameni ca să coopereze liberi în căutarea binelui comun şi îi poate apropia de certitudini justiţiare, chiar dacă în mod ciudat şi neverosimil, noul tip de naţionalism parcă mizează pe latura paranoidă, intolerantă a unei moşteniri istorice! Ca să revenim la ideile de pe vremea lui Nicolae Bălcescu, să reamintim faptul că în cele mai multe dintre ţările care au cunoscut ample mişcări revoluţionare, evenimentele de la mijlocul secolului al XIX-lea, caracteristice anului revoluţionar 1848, s-au soldat cu venirea la putere a burgheziei liberale, iar prin câştigarea unor libertăţi economice a cunoscut un avânt considerabil dezvoltarea capitalismului şi a economiei de piaţă. Anul 1848 a declanşat, totodată, izbucnirea unor conflicte sociale care vor pune pe primul plan revendicările unor grupuri şi comunităţi cu specific naţional accentuat în multe ţări europene. Spre exemplu, mişcarea revoluţionarilor paşoptişti francezi a fost, se pare, cea mai înaintată, tipologic vorbind, poate şi cea mai complexă dintre revoluţiile arealului european din acea vreme, deoarece în plan politic, ea a marşat cu cel mai larg şi mai democratic program: republica, votul universal, asigurarea libertăţilor cetăţeneşti, iar sub aspect social, problematica sa exprimă dorinţa de înfăptuire a unor prefaceri la nivelul societăţii civile. Totuşi, între mişcările revoluţionare care înscriu în program dezideratul eliberării naţionale, de la simpla obţinere a unor drepturi limitate, până la independenţa deplină, se disting acelea pentru care problema naţională se manifestă precumpănitor ca o luptă pentru unitatea naţională, pentru crearea statului unitar. În privinţa modului în care s-a pus problema naţională, pe de o parte, cea agrară, pe de altă parte, situaţia se prezinta destul de nuanţat, cu termeni de comparaţie între diferitele aspecte ale problemei. Mai ales că acolo unde pe primul plan se înscria lupta pentru unificarea într-un singur stat naţional a unor formaţiuni politice diferite ca structură şi funcţionalitate, dar în principiu libere, conducerea forţelor revoluţionare a acordat mai puţină atenţie rezolvării sarcinilor sociale, lichidării relaţiilor feudale şi a formelor de exploatare a proprietăţilor, aflate în strânsă legătură cu aspectele concrete ale asupririi ţăranilor, chiar de împroprietărire a iobagilor, acolo unde s-a putut realiza. Să analizăm cu atenţie, totuşi, pentru că popoarele puse în situaţia de a lupta pentru eliberarea naţională de sub asuprirea străină, acţionează în acelaşi timp şi pentru emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor, iar, indiferent de modul în care se pune problema, corelaţia nu poate fi întâmplătoare şi nu se poate spune că soluţia capătă o latură strict subiectivă! Realitatea fiecărei comunităţi umane, ca formă de viaţă, este consecinţa faptului că, de obicei, în cadrul unor relaţii de asuprire naţională se instituie, într-un proces istoric îndelungat, chiar o diferenţiere de ordin naţional între clasa socială dominantă şi clasele şi păturile sociale dominate şi chiar asuprite. Desigur, în asemenea cazuri se realizează, aproape cu necesitate, legătura dintre programul social-agrar şi cel naţional al mişcării revoluţionare, dar, oricum, o mare atenţie trebuie acordată, în acest caz, forţelor participante la revoluţie, grupurilor şi categoriilor sociale capabile să-şi susţină propria cauză. Departe de a avea aceleaşi interese în plan social, o serie de clase, categorii şi grupuri umane despărţite de interese politice proprii se regăsesc alături în lupta pentru înfăptuirea idealurilor naţionale, chiar dacă au o viziune diferită asupra schimbărilor sociale şi politice din societate. Inconsecvenţa şi lipsa de fermitate a unor reprezentanţi ai păturilor avute, chiar teama unor reprezentanţi ai burgheziei liberale în ascensiune, ca şi ai burgheziei neoliberale de astăzi, faţă de creşterea avântului revoluţionar al maselor au făcut ca multe dintre obiectivele revoluţiilor paşoptiste să nu fie atinse, aşa cum au fost acelea care priveau eliberarea naţională şi unificarea statelor naţionale. Până în zilele noastre s-a observat că revoluţionarismul şi spiritul de dăruire ale unor pături sociale încetează, în momentul dobândirii puterii politice, dovedind, astfel, un caracter conservator şi precumpănitor limitat al implicării în atingerea idealurilor revoluţionare. Mai întotdeauna, masele de oameni animate de psihologia mulţimilor au conceput unitatea şi independenţa statală ca pe nişte obiective care oferă cadrul corespunzător pentru înfăptuirea reformelor sociale şi politice în baza cărora toţi cetăţenii pot să dobândească drepturi şi libertăţi democratice. Trebuie menţionat că uneori păturile privilegiate ale societăţii au folosit cu dezinvoltură învrăjbirea naţională, pentru a asupri alte popoare, motiv pentru care rezolvarea problemei naţionale a trebuit să fie de multe ori amânată, iar, starea conflictuală actuală dintre Rusia şi Ucraina confirmă acest adevăr istoric! Popoare care au dus atunci lupta pentru independenţă şi unitate naţională (italienii, polonezii, românii, maghiarii, cehii, slovacii, sârbii ş.a.m.d.) au fost lăsate pradă măsurilor represive ale forţelor ostile revoluţiei, acestea fiind reprezentate de către ţarul Nicolae I, de Franz Iosif, de Frederic Wilhelm al IV-lea, de regele Ferdinand al Neapolului sau de către sultan. În mod paradoxal, însă, avântul revoluţionar a făcut ca de fiecare dată idealurile unităţii şi libertăţii naţionale să fie favorizate tocmai de aceia care le-au combătut cu înverşunare, poate tocmai ca o ironie a istoriei! Nicolae Bălcescu a explicat în scrierile sale că mai presus de orice îndoială, anul revoluţionar 1848, pe continentul european, a scos în evidenţă faptul că ideea de naţionalitate este una care motivează şi mobilizează forţele revoluţionare, prin glasul unei întregi generaţii de oameni prestigioşi care şi-au închinat întreaga viaţă idealurilor luptei pentru libertate socială şi naţională, ridicându-se în numele unor principii care priveau viitorul popoarelor, destinul unor naţiuni aflate în plin proces de constituire.
,,Unirea de sentimente face naţionalitatea”! (Nicolae Bălcescu)
Spirite luminate şi pline de curaj, aşa cum a fost Nicolae Bălcescu, de cele mai multe ori, cu scrisul şi cu faptele lor pilduitoare, căliţi în focul necruţătoarei înfruntări cu viaţa, multe personalităţi ale revoluţiei paşoptiste au însufleţit elanul maselor şi au înfruntat vitregiile vremii, de cele mai multe ori fără ambiţia de a fi conducători, ci, doar de a fi ca slujitori ai cauzei poporului lor pe altarul naţionalităţii. Asemenea personalităţi, nu numai că s-au ridicat la înălţimea evenimentelor pe care le-au trăit, dar le-au şi depăşit prin patriotismul şi dăruirea de care au dat dovadă pentru că ele au creat istoria acelor timpuri şi s-au impus prin eroism şi prin spirit de sacrificiu! Astfel se cuvine să precizăm faptul că anul revoluţionar 1848, în Ţările Române, a consacrat numele unor personalităţi de prestigiu, cum ar fi: Nicolae Bălcescu, C.A.Rosetti, Ion Ghica, Avram Iancu, Ion C. Brătianu, George Bariţiu, Alexandru Golescu, Mihail Kogălniceanu, August T. Laurian, Gheorghe Magheru, Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, Costache Negri, Eftimie Murgu şi alţii. Desigur, într-o măsură mai mare sau mai mică, reprezentanţii generaţiei paşoptiste ilustrează vocaţia spiritului de sacrificiu pe altarul naţiunii şi al naţionalităţii. Ei au înţeles cu toţii că au un singur ideal: acela de a lupta pentru a-şi smulge compatrioţii din vrajbele nepăsării şi ale oprimării, de a proclama dreptul la existenţă al naţiunii române, al identităţii sale culturale! Ca nişte luptători devotaţi cauzei revoluţionare, ca elite care s-au afirmat în vâltoarea înfruntărilor social-politice, reprezentanţii generaţiei paşoptiste pot fi exemple grăitoare de ţinută morală, cu un stil concret de participare şi de implicare la realizarea istoriei care depăşeşte prestaţia generaţiei spontane şi liniare, cu o înscriere fermă pe acei vectori ai unei ordini istorice predeterminate. Chiar dacă multe dintre mijloacele preconizate de către corifeii generaţiei paşoptiste aparţin culturii de tip iluminist, faptele lor ne apar astăzi ca fiind rezultanta unui proces laborios şi dificil, de luptă continuă, nu numai cu vitregiile vremii, dar şi cu propriile lor prejudecăţi, pentru că sensul şi semnificaţia luptei lor au fost angajarea şi sacrificiul pe altarul naţionalităţii, dând astfel un conţinut viu şi de actualitate însăşi ideii de patriotism! În acest fel, vom putea înţelege că naţiunile există de secole, iar, naţionalismul care a apărut pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea în zona Valmy, în nordul Franţei, mai exact, pe 20 septembrie 1792, fiind prima victorie a Războiului Revoluţionar purtat pentru naţiune, nu pentru rege! Naţiunile privite în acest fel, ne apar ca nişte rezultate ale naţionalismului, mai degrabă decât invers, aşa cum ar susţine naţionaliştii, iar, ca să dăm un exemplu care confirmă acest adevăr, să amintim că în urmă cu zece ani, în Polonia existau doar două publicaţii pe teme istorice, iar acum sunt peste 12, deci, cu zece mai multe! Aşadar, statul-naţiune european nu s-a îndreptat în direcţia în care speraseră unii dintre fondatorii organismelor suprastatale, aşa cum este cazul Uniunii Europene, deoarece guvernele naţionale continuă să conducă la Bruxelles, mai ales că structurile naţionale sunt dificil de dizolvat, iar probleme precum birocraţia nu pot fi eliminate atât de uşor! Ca să pornim de la Bălcescu şi să ne apropiem de actualitate, să spunem că în Rusia, după scurgerea celor două decenii din cel de-al treilea mileniu creştin, filosoful politic Aleksandr Dughin este foarte influent în rândul naţionaliştilor şi îl consideră pe preşedintele Vladimir Putin un fel de ţar care ar reprezenta identitatea tuturor ruşilor, pentru că spune: ,,Pentru noi, ţarul este subiectul, iar noi suntem oamenii aflaţi în slujba lui. Drepturile omului sunt drepturile ţarului”, afirmă el cu tărie şi în mod enigmatic! Iar, ca să concluzionăm pentru astăzi, interesantă ne apare concepţia lui Bălcescu despre revoluţie, care aduce cu sine o transformare profundă a societăţii, dar, care nu seamănă nicidecum cu lovitura de stat din 1989, ca să fim înţeleşi! Fără îndoială că adevărata revoluţie care este un salt calitativ în mersul societăţii, nicidecum o întoarcere la trecut, trebuie privită ca un act al voinţei populare şi se manifestă sub două forme: insurecţia populară şi războiul revoluţionar. Luptând pe baricadele revoluţionare de la Paris, din februarie 1848 şi până în august 1849, printre moţii lui Avram Iancu, în Apuseni, urmărit pretutindeni ca un adversar neîmpăcat al absolutismului şi al reacţiunii, Bălcescu n-a acceptat ca definitive înfrângerile revoluţiei şi victoria vremelnică a reacţiunii conservatoare de tip feudalo-absolutist. Încă din decembrie 1849, la scurt timp după sosirea sa în capitala Franţei, Bălcescu îi destăinuia lui Ion Ghica planul unui studiu în care făcea referiri asupra scopurilor revoluţiei viitoare, insistând cu deosebire asupra cauzelor sociale care contribuie la propăşirea naţionalităţilor în general şi a naţionalităţii române în special! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
