Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – Mişcările sociale şi naţionale în Principatele Române şi Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, de la 1821 – ,,Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă românesc”! (Nicolae Bălcescu)

829

HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT! ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!
Istoria luptelor poporului român, văzută prin curgerea veacurilor, demonstrează adevărul fundamental că jugul dominaţiei străine poate frâna, poate întârzia pentru o vreme evoluţia unui popor, dar nu poate împiedica realizarea aspiraţiilor sale legitime, cucerirea libertăţii şi realizarea unităţii naţionale, asigurarea progresului, dacă el este hotărât să lupte cu fermitate şi eroism. Rar se poate întâlni în istoria europeană un popor care să fi înfruntat asemenea vitregii şi furtuni ale istoriei, aşa cum a înfruntat poporul român, ca să-şi păstreze fiinţa naţională, vatra strămoşească şi coordonatele sale etnice. De multe ori, aşa cum arată Lucreţiu Pătrăşcanu, “înrobirea, în forme din ce în ce mai aspre ale muncii clăcaşilor, precum şi trecerea de la regimul feudal la cel iobăgist, întâmpinară, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, o puternică rezistenţă în rândurile ţărănimii. De la bejănitul în masă peste hotare, până la răsmeriţe şi răscoale, ţărănimea se foloseşte de toate mijloacele care îi stăteau la îndemână” (L.Pătrăşcanu,”Un veac de frământări sociale 1821-1907”, Edit.pol.Buc.1969, pp.54-55), dovedindu-se faptul că această pătură socială reprezenta, cum se spune în popor, “talpa ţării” şi rezervorul amplelor mişcări sociale şi naţionale care se pliau pe fondul nemulţumirilor de tot felul! Şi populaţia orăşenească începe să fie tot mai activă în revoltele cu caracter social şi naţional, având drept ţintă regimul domniilor fanariote, ca să nu mai amintim şi de crunta asuprire socială şi naţională din Transilvania sau din provinciile istorice româneşti rămase până astăzi în afara graniţelor statului naţional unitar român. O accentuare a dominaţiei străine şi creşterea obligaţiilor de tot felul, pe plan intern, contribuie la adâncirea situaţiei de criză socială şi la extinderea bejeniei ca fenomen de masă, iar fuga de pe o moşie pe alta sau chiar în străinătate devin cele mai cunoscute forme de protest în lumea satului românesc. Nemulţumirea păturilor orăşeneşti se îndreaptă împotriva sarcinilor fiscale, cât şi împotriva tendinţelor domniei şi ale favoriţilor ei de a acapara moşiile sau chiar vetrele oraşelor şi târgurilor. Mişcările sociale reprezentau, indiscutabil, un aspect semnificativ al stării generale de nemulţumire care cuprinsese societatea românească în straturile sale de jos, dar cu toate acestea, vorbim doar de un caracter spontan şi neorganizat al acestor mişcări, care îmbracă numai un caracter local. Atunci când avem de-a face, însă, cu mişcări având un substrat politic, precum au fost cele organizate de către pământeni împotriva dominaţiei turco-fanariote, se manifestă o deosebită consecvenţă şi o tenacitate politică pentru împlinirea idealurilor naţionale. Treptat, sub impulsul unor mari evenimente istorice izvorâte din conflictele de interese ale grupurilor economice şi social-politice din societatea românească, izbucnesc manifestări de violenţă spontană care se înscriu într-o fază nouă a frmântărilor şi a revoltelor sociale din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Tendinţa spre autonomie şi autodeterminare a naţionalităţilor înglobate în marile imperii din arealul european, ca şi aspiraţia către o viaţă statală proprie sunt doar câteva dintre aspectele noi pe care le regăsim într-o perioadă istorică pe care specialiştii au numit-o secolul naţionalităţilor.

,,Ea fu o revoluţie democratică” (N.Bălcescu)
Mişcarea revoluţionară de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, marchează începutul modernităţii în istoria zbuciumată a poporului român, din perspectiva ideii potrivit căreia “revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă românesc; ea fu o revoluţie democratică” (N.Bălcescu, „Scrieri alese”, Edit. Minerva, Buc. 1973, pag.114), tocmai pentru că ni se prezintă ca fiind întâiul ecou est-european al ideologiei revoluţiei franceze de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, cea care prin forţa pozitivă era “deopotrivă de bine venită pentru toate clasele sociale şi pentru toate popoarele”(C.Rădulescu-Motru, „Psihologia poporului român”, Edit. Albatros, Buc. 1999, pag.330). În momentul în care jugul otoman devenea tot mai greu de suportat, dar marele imperiu se dovedea tot mai vulnerabil, când nemulţumirile datorate fiscalităţii regimului fanariot, reprezentat prin dregătorii greco-levantini, se accentuau tot mai mult, izbucneşte această mişcare populară care deschide epoca revoluţiei burghezo-democratice şi care în istoriografia românească este considerată prologul revoluţiei paşoptiste, una dintre “acele mişcări energice care arăt juneţea popoarelor şi dorinţa lor de propăşire”, cum arată Nicolae Bălcescu. În programul politic al mişcării, formulat în Proclamaţia de la Padeş, ca şi în proclamaţiile de la Bucureşti, se subliniază ideea unirii între cei de un neam şi o lege. Se aminteşte, de multe ori, că pentru aprecierea diferitelor etape ale acestei mişcări revoluţionare şi pentru caracterizarea forţelor participante la desfăşurarea evenimentelor, trebuie să se ţină seama, înainte de toate, de situaţia economică şi socială a provinciilor de la sud şi de la est de Carpaţi, de asuprirea naţională din cele trei provincii istorice, ca să nu mai amintim şi de amestecul direct al Turciei în problemele interne ale Principatelor. Printre cauzele înfrângerii mişcării revoluţionare a pandurilor conduşi de Tudor Vladimirescu, de cele mai multe ori sunt amintite acelea care privesc lipsa de coeziune a forţelor sociale participante la revoluţie, caracterul amorf şi eterogen al acestor forţe, apariţia unor contradicţii care s-au amplificat în sânul mişcării, ca şi lipsa unei ideologii revoluţionare care să elimine starea de confuzie şi ambiguităţile de fond din mesajul adresat participanţilor şi reprezentanţilor marilor puteri. În opinia lui Eugen Lovinescu se acreditază ideea interesantă şi demnă de luat în seamă, că odată cu pătrunderea elementelor boiereşti în cadrul mişcării, aceasta îşi pierde caracterul social, dobândind, în schimb, un pronunţat caracter naţional, pentru că “ea a început prin a fi lupta izolată şi fără ideologie a unor asupriţi împotriva asupritorilor. Abia mai târziu, captând-o, boierimea a îndreptat-o în contra grecilor; transformată dintr-o revoluţie socială într-o revoluţie naţională, a devenit, astfel, punctul de plecare al unei regenerări etnice, fără alte repercusiuni sociale” (Eugen Lovinescu, “Istoria civilizaţiei române moderne”, Edit.ştiinţifică, Buc. 1972, p.92). Merită să insistăm asupra acestei sublinieri, tocmai pentru a întări motivele de a scrie această carte şi de a preciza că ideea de naţionalitate constituie temeiul mişcărilor revoluţionare din sec. al XIX-lea şi scânteia care a reaprins mereu flacăra speranţei a milioane de români! Este un fapt incontestabil, că în prima parte a desfăşurării sale, mişcarea revoluţionară a pandurilor a avut un pronunţat caracter social, fiind, în esenţă, cum spune Pătrăşcanu, mai mult decât “o mişcare naţional-revoluţionară”, pornită şi desfăşurată în Valahia Mică (Oltenia), izbucnită ca o expresie a nemulţumirilor sociale, dar continuată în capitala Ţării Româneşti, mai mult ca o revoltă împotriva asupririi naţionale. Ecoul căpătat şi internaţionalizarea mişcării au contribuit decisiv la înăbuşirea ei, prin asasinarea lui Tudor de către eterişti! Să mai subliniem faptul important, că ţărănimea a constituit forţa principală a revoluţiei, cea care a contribuit decisiv la obţinerea victoriilor împotriva forţelor represive şi la câştigarea unui puternic sprijin popular, pe fondul unui capital de simpatie al conducătorului pandurilor. Entuziasmul ţărănimii a scăzut, însă, treptat, dar nu pentru faptul că în programul mişcării s-au făcut mai mult simţite revendicările cu caracter naţional, ci, pentru motivul că revoluţia nu a susţinut prin măsuri concrete îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor săraci. În mare parte, mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu se dovedeşte importantă prin ceea ce a însemnat lupta organizată a maselor asuprite, ca şi prin rolul unei personalităţi politice strălucite, care “a îmbrăcat cămaşa morţii” şi a întregit şirul martirilor neamului românesc.

,,Voi fi silitor şi săvârşitor din parte-mi spre orice bună pornire, cum şi în vremi de trebuinţă voi fi gata a mă război, prin armele ostaşilor…”! (Tudor Vladimirescu)
Pentru a întări această idee, merită să amintim cuvintele pe care Tudor le-a rostit la 23 martie, 1821, la sosirea sa în Bucureşti: “Unindu-mă cu toţi cei înfrăţiţi la bunele cugetăr, ce întru toţi să vor chibzui spre binele, folosul, nebântuirea pacinicii şi liniştitei petreceri a patriii, voi fi silitor şi săvârşitor din parte-mi spre orice bună pornire, cum şi în vremi de trebuinţă voi fi gata a mă război, prin armele ostaşilor ce otcârmuiesc, împotriva vrăşmaşului ce se va arăta împotrivitor dreptăţilor ţării, unindu-mă şi la aceasta cu glasul şi voinţa celor înfrăţiţi la această sfântă legătură”, poate şi pentru a evidenţia faptul că naţionalitatea chezăşuia şi întărea de veacuri şi pentru multe veacuri înainte, ca o “sfântă legătură”, conştiinţa unităţii neamului românesc. Deşi înfrântă, mişcarea a avut un puternic ecou şi în conştiinţa românilor din Transilvania, deoarece prin programul ei social şi naţional a trezit speranţele conaţionalilor aflaţi sub asuprirea austro-ungară. Ea s-a dovedit o mişcare populară, în adevăratul sens al cuvântului! Moartea revoluţionarului Tudor Vladimirescu este una plină de mister, mai ales că legenda spune că el ar fi supravieţuit atentatului din 1821 şi ar fi slujit, apoi, mulţi ani ca şi călugăr la Mânăstirea Polovragi. Cu siguranţă, Tudor Vladimirescu, revoluţionarul din Vladimirii Gorjului, a pierit în urma unui complot pus la cale de către căpeteniile greceşti Iordache Olimpiotul, Ioan Farmache, Hagi Prodan şi Dimitrie Macedonschi, ultimii doi fiind chiar din tabăra lui Tudor, mai ales că ei îşi vor justifica gestul chiar în perioada evenimentelor respective spunând că: ,,Slugerul Teodor, nesocotind asigurările date şi jurământul întărit prin Sfânta Evanghelie, anume: «a susţine drepturile poporului în această ţară şi a nu se abate în această privinţă de la calea cea dreaptă», şi lucrând potrivnic tuturor învoielilor, a jefuit ţara, după cum avem convingerea, a deşertat-o de toţi banii, pe ostaşi nu i-a plătit, şi a dat porunci să fie omorâţi în ascuns unii dintre bieţii panduri, precum şi alţii, fără vreo cercetare judecătorească; iar pe alţii i-a executat în public. Aflând noi de aceste fapte nelegiuite, ne-am întrunit şi sfătuindu-ne împreună l-am declarat pe acest sluger nevrednic de slujbă ostăşască. De aceea am scris şi am rugat pe vornicul Grigorie Băleanu să vină încoace pentru a lua locul său, precum îl şi aşteptăm” (sic??!!). Din acest document menţionat de către istorici, doar un singur lucru era adevărat, că Tudor Vladimirescu s-a arătat necruţător cu manifestările de indisciplină din rândurile oştirii. După documentele vremii, între Bucureşti şi Goleşti au fost omorâţi douăzeci şi patru de panduri, pentru diferite furturi sau jafuri! Ca urmare, Domnul Tudor a fost ridicat din tabăra de la Goleşti, iniţial pentru o întâlnire cu Alexandru Ipsilanti, şi totul s-a transformat într-o crimă în noaptea de 26 spre 27 mai 1821. După sfârşitul mişcării revoluţionare, chiar dacă masele asuprite nu au putut impune un program orientat spre împlinirea aspiraţiilor lor, pentru că reprezentau forţa principală a revoltei, Revoluţia de la 1821 deschide calea afirmării conştiinţei naţionale în jurul daco-românismului şi al arcului carpatic, dar în acelaşi timp, marchează şi începutul procesului de modernizare şi de europenizare a societăţii româneşti. HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT! ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here