La o analiză atentă, nu doar a unui cercetător în domeniu, se poate constata prin statistici că populația rezidentă a țării era la începutul anului 2021 de aproape 19,2 milioane locuitori, mai ales că declinul din anul 2020 a fost deosebit de mare, de 143 mii locuitori. Raportat la numărul populației rezidente a țării indicatorul a avut nivelul cel mai ridicat din cele 9 țări membre ale Uniunii Europene în care populația a fost în declin (Bulgaria, Croația, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Polonia, Ungaria și România). Dramatica escaladare a declinului demografic s-a produs prin recrudescența scăderii naturale a populației (120 mii locuitori), în urma ascensiunii masive a numărului de decese pandemice, și în secundar prin migrație externă netă negativă (doar 23 mii persoane). Migrația externă în țările europene a marcat un recul drastic prin măsurile restrictive adoptate de către guvernele europene (și din alte părți) în circulația persoanelor. Datele Institutului Național de Statistică asupra mișcării naturale a populației în lunile ianuarie-septembrie din anul 2021 indică un declin natural consistent mai mare decât cel din aceeași perioadă a anului 2020, de 91 mii locuitori față de 66 mii. Ponderea majoritară a declinului derivă creşterea numărului de decese, numărul născuților vii nefiind în regres. Dacă declinul natural din ultimul trimestru al anului 2021 a fost mai mare faţă de anul precedent, întreaga scădere naturală a populației în anul 2021 s-a cifrat la 140 mii locuitori. Este enorm pentru o populație de 19 milioane locuitori, la care se adaugă contribuția negativă a migrației externe din acest an 2021, mărind considerabil dimensiunea declinului populației. În clipa de faţă 21. 000 de copii au părinţii plecaţi în străinătate, iar, în preajma începerii unui nou an şcolar, ce să mai spunem? Să mai vorbim despre modernizarea învăţământului?
Îmbătrânirea demografică şi depopularea
De multe ori, poate constatăm că relația românilor cu locul de baştină, cu teritoriul marcat de regiunea, judeţul sau comuna de provenienţă este considerată a fi specială, mare parte a populației conştientizând un fel de spațiu mental, doar prin tradiţionalul şi autenticul acasă, adică, în satul natal care e legat de domiciliul părinților, fiindcă simțul proprietății, impulsionat de o astfel de relație cu incantaţie aproape mistică şi parcă uşor corelată cu teritoriul, dar și cu modul de atribuire a proprietății, pentru a maximiza un atașament afectiv şi motivaţional față de pământ, pare corelat cu derularea reformelor agrare sau cu aportul înaintașilor la jertfele neamului, fiindcă toate acestea complică eventualele tranzacții de proprietăți efectuate în mediul rural, mai ales că depopularea este tot mai accentuată, în unele cazuri fiind legată de îmbătrânirea demografică şi de nivelul deceselor, când adevăraţii proprietari s-au înălţat la cer! Evenimentele de după decembrie 1989 au determinat o altă modalitate de raportare la nivelul oamenilor, al trăitorilor din satul românesc, cel care a devenit la răscrucea unor asemenea vremuri tulburi întristător de pustiu şi depopulat, un sat îmbătrânit, cu nişte țărani care nu mai sunt ţărani, pentru că în mare parte ei și-au abandonat pământurile, chiar dacă mai supravieţuiesc pe alocuri şi acele regiuni cu tradiţii bine conservate care le amintesc străinilor despre vechea Europă. Comasarea suprafeţelor agricole în vederea constituirii unor exploatații mai mari și mai eficiente devine aproape necesară și poate soluţiona problema numeroaselor suprafeţe parcelate în loturi mai mici și cu posibilităţi de fertilizare sporită, pentru că se vorbeşte tot mai mult despre ceea ce reprezintă cooperarea agricultorilor săteni, atâţia câţi mai sunt autentici şi stabili, ca lucrători ai pământului şi mereu angrenaţi în valorificarea producției agricole! Satul românesc, privit ca un spaţiu de viaţă milenar, un cadru de locuire şi de muncă bine definit, necesită o nouă abordare, fiind vorba despre un tezaur şi un patrimoniu imobiliar apreciabil, impozant prin arhitectura diversificată şi păstrată peste vreme de restrişte şi peste vitregia vremurilor grele, nu doar prin soluții constructive ingenioase, dar şi prin modul de valorificare a diferitelor resurse locale, prin legarea vetrelor satelor de anumite așezări stabile și a gospodăriilor de un anumit teritoriu determinat. După 1989, sătenii din rural au redobândit pământul, în pofida faptului că s-au comis multe abuzuri, s-au deschis multe procese şi atâtea contestații care se continuă şi azi, iar în ultima vreme s-a produs şi această imigrație masivă a tinerilor din mediul rural în ţările occidentale, concomitent cu apariţia oportunităţilor provenite din mediul urban, prin magazine cu produse şi preparate la comandă, ca şi cu posibilităţile privitoare la modernizarea infrastructurii în unele zone rurale spre păstrarea gospodăriilor, a menajelor, prin montarea televiziunii prin cablu, a circuitelor de internet, astfel că la un moment dat asistăm la un veritabil proces de revenire a unor categorii de populație la viaţa din sat, pe fundalul unor schimbări majore marcate de salturi abrupte şi oarecum surprinzătoare pentru unii oameni ai satului.
Iată cum se prezenta cu cinci ani în urmă populaţia României cu domiciliul stabil în mediul rural, statistica pe judeţe, în privinţa numărului de persoane, în perioada 1992 – 2017
(I.N.S. Baza de date TEMPO – on line)
Aşa cum rezultă din aceste tabele, cifrele statistice referitoare la toate judeţele ţării confirmă ipoteza depopulării, în baza căreia mediul rural se află într-o situaţie dramatică a crizei demografice, poate într-o tranziţie dificilă sub aspect economic şi social, un mediu de viaţă care suportă de la o zi la alta un declin dureros în privinţa depopulării şi a declinului demografic, prin scăderea natalităţii, îmbătrânirea populaţiei şi migraţia masivă a forţei de muncă spre oraşele din ţară, dar, mai ales în statele afara ţării, acestea însemnând şi cauzele scăderii drastice a populaţiei, pentru a confirma şi obiectivele urmărite în analiza de faţă. În Gorj, depopularea mediului rural în ultimii 25 de ani se cifrează la aproape 40 de mii de persoane, de la 225.128 persoane în 1992 la 186.654 persoane în 2017, în timp ce populaţia din mediul urban a crescut de la 159.422 persoane în 1992 la 175..956 persoane în anul 2017, aceasta, ca urmare a declarării unor foste comune ca Tismana şi Turceni ca oraşe, dar, dacă analizăm situaţia din judeţul Teleorman, aici s-a produs în ultimul sfert de veac o depopulare de 110.171 de persoane, astfel încât, de la totalul de 491.222 persoane existente în 1992, atât în mediul rural, cât şi în mediul urban, numărul locuitorilor a scăzut la 381.051 persoane în 2017, dintre care în 1992 locuiau în mediul rural 323.924 persoane, pentru ca numărul acestora să ajungă în 2017 la numai 242.163 de persoane, fiind înregistrată o scădere de 81.761 de persoane, deci, dublu faţă de situaţia consemnată în judeţul Gorj. După mai bine de trei decenii de pronunţat declin demografic, prin destructurarea unei mari părţi a unor aşezări ale populaţiei, prin bulversarea structurării oamenilor pe vârste, într-un proces în care preocupările pentru redresarea actualei situaţii demografice a ţării nu preocupă reprezentanţii clasei politice, putem spune că în 
perspectiva unor posibile previziuni pseudo-optimiste, posibilităţile redresării demografice a ţării devin tot mai pesimiste, mai sumbre şi mai lipsite de relevanţă, în condiţiile în care apar şi o serie de riscuri economice cu implicaţii sociale profunde pe termen lung, ignorate şi mereu subestimate de către guvernanţi. Se consideră că poziţia României în spaţiul UE rămâne una deosebit de critică în privinţa speranţei de viaţă la naştere, fiind apreciată ca fiind foarte scăzută pentru femei şi destul de scăzută la bărbaţi! De altfel, îmbătrânirea demografică este vizibilă şi remarcată de fiecare dată ca un proces în plină desfăşurare în România, deoarece există o tendinţă evidentă de creştere vizibilă a numărului persoanelor vârstnice şi singure, acestea fiind femei, în majoritatea cazurilor, o realitate care constituie o gravă problemă socială cu implicaţii dramatice în comunităţile rurale destul de îmbătrânite. Se vorbeşte chiar despre tendinţa de amplificare a numărului persoanelor ajunse la vârsta a patra, adică, de peste 80 sau de peste 85 de ani, aceasta fiind o mare problemă în condiţiile creşterii speranţei de viaţă.
(VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
