HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Vom vorbi, acum, despre Mântuitorul Iisus Hristos, înainte şi după Înviere, şi vom spune că în timp ce săptămâna dinaintea Sfintelor Paşti este numită cea a Patimilor sau Săptămâna Mare, săptămâna care urmează după Învierea Domnului Iisus Hristos este cunoscută sub numele de «Săptămâna Luminată», fiind prima săptămână care urmează după Învierea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când simţim că întreaga creație este reînnoită prin Domnul Iisus Hristos, pentru a se termina în duminica următoare, numită Duminica Tomii. Să mai spunem că în această perioadă, slujbele Biserici sunt cu totul deosebite de cele din restul anului bisericesc, deoarece toate cântările şi citirile din aceasta perioadă a Săptămânii Luminate fac referire directă la Învierea din morţi a Mântuitorului. Însăşi slujba înmormântării celor care pleacă din această lume în această săptămână, indiferent pentru cine ar fi săvârşită, fie preot, călugăr sau credincios, va fi înlocuită cu slujba Învierii, pentru că se cântă la mort «Hristos a Înviat!». Privitor la relaţia aceasta profundă între viaţă şi moarte, poate că merită să ne aplecăm puţin asupra expresiei: «Eli, Eli, lama sabahtani», care este strigătul lui Iisus de pe cruce şi care înseamnă un mesaj plin de durere! Am văzut că din momentul răstignirii şi până în momentul morţii Sale, în Vinerea Mare, Iisus a stat răstignit pe cruce, pe muntele Golgota, alături de doi tâlhari, iar, în toate aceste ore, El a rostit doar şapte fraze prin care și-a arătat umanitatea şi faptul că s-au împlinit profeţiilor scripturistice, iar, unul dintre strigătele sale a fost «Eli, Eli, lama sabahtani», adică: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit» (Matei 27, 46). Aşa a strigat Iisus Hristos de pe cruce, iar, la o simplă judecată lumească, pare de neînțeles că Fiul lui Dumnezeu rosteşte aceste cuvinte, Cel care nu a greșit cu nimic, Cel lipsit de păcat, tocmai El să fie lipsit de prezența lui Dumnezeu! Şi mai tainic este strigătul Său, dacă ținem seama că El Însuși era și Dumnezeu şi știa că vă învia! Dar, ca să înțelegem pe deplin aceste cuvinte ale Sale, trebuie să înțelegem cum se cuvine acest strigăt, pentru că este important de spus că Hristos a fost și Om, nu doar Dumnezeu! Pentru că a trăit realmente ceea ce trăiește tot omul și a trăit totul până la capăt! De aceea, Părintele Nicolae Steinhardt a spus că aceste cuvinte rostite de către Mântuitor sunt proba veridică a răstignirii lui pe cruce, pentru că fiecare dintre noi ar fi făcut la fel şi ar fi strigat în fața durerii. În esenţă, strigătul de pe cruce dovedește integritatea și veridicitatea jertfei şi este dovada că nu a existat nimic făcut în mod simbolic, ci a fost o suferință cât se poate de reală. Probabil, spune el, că dacă L-am fi auzit rostind aceste cuvinte, am fi fost ispitiți să spunem ce au spus și iudeii: «Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să se mântuiască!» (Matei 27, 42). În ciuda faptului că a existat acest strigăt de disperare, Sfântul Ioan Gură de Aur susține că Iisus a rostit cuvintele «Eli, Eli, lama sabahtani» după ce s-a luat întunericul, pentru a le da de înțeles iudeilor că nu murise pe cruce, că El Însuși făcuse întuneric pe pământ, iar, dacă ar fi încetat să mai fie și Dumnezeu, nu ar fi putut face acest lucru. De asemenea, preotul spune că în această rostire a predominat natura omenească, la fel cum cea dumnezeiască a predominat pe muntele Taborului la Schimbarea Sa la Faţă. Cu certitudine, prin aceste cuvinte, Dumnezeu a căutat să ne atragă atenția asupra faptului că în viață noastră putem avea parte de stări de părăsire din partea Lui, iar, după cum Iisus nu a coborât de pe cruce, ci a primit moartea, nici noi nu ar trebui să dăm înapoi, însă, indiferent de durata și de intensitatea părăsirii, nu trebuie să uităm că Dumnezeu nu ne abandonează niciodată în totalitate!
«Mesia, pe Care Duhul L-a uns ca să propovăduiască mântuirea» (Luca 4, 18).
Ca să rămânem la lucrurile interesante, să mai spunem că doar cu puţin timp în urmă, Papa Francisc a avut o întâlnire cu prim-ministrul Israelului, Benjamin Netanyahu, când cei doi au discutat despre sărbătorile pascale, implicit despre Domnul Iisus Hristos şi cu acest prilej, Papa a dezvăluit pentru credincioși, ce limbă ar fi vorbit Mântuitorul. Aşadar, a participat la o discuție amplă cu prim-ministrul Israelului, Benjamin Netanyahu, iar, printre cele discutate a apărut și un mică dispută religioasă, pentru că Benjamin Netanyahu i-a spus Papei: «Iisus a fost aici, pe acest pământ. Vorbea ebraică», mai ales că discuția a fost menită a evidenția legăturile puternice dintre iudaism și creștinism. Din păcate, Papa Francisc a ținut să îl corecteze pe oficial şi i-a spus: «Aramaică. Vorbea aramaică, dar știa ebraică», a spus Suveranul Pontif despre limba pe care o vorbea Iisus Hristos! Dar, cu toate că părerile sunt împărțite, majoritatea istoricilor au acceptat existența Fiului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu există date concrete despre evenimentele vieții sale. Dr. Sebastian Brock, cititor emerit în aramaică la Universitatea Oxford, le-a dat dreptate celor doi, în mica lor discuție, susţinând că pentru conversațiile de zi cu zi, Iisus Hristos vorbea în limba aramaică, fiindcă ebraica era folosită în acele vremuri de către savanți și scripturi, iar, Fiul Domnului o cunoștea și pe aceasta și o folosea doar când era nevoie! În afară de cele două limbi sus menționate, oamenii mai vorbeau în acele timpuri și latina sau greaca, iar, Jonathan Katz, lector la Universitatea Oxford, este de părere că Iisus Hristos știa puține cuvinte în limba latină, care era folosită des de soldații romani și era limba legală. Același lucru îl crede și despre limba greacă, din care Iisus ar fi vorbit doar câteva cuvinte. Limba greacă a fost folosită de către administratorii din Imperiul Roman, iar, în Israelul secolului I se vorbea rar limba greacă şi nu există dovezi cum că Iisus Hristos, ar fi știut să scrie în aceste limbi! Între noi, fie vorba, o asociere liturgică a Săptămânii Luminate priveşte faptul că zilele de miercuri şi vineri, care sunt însemnate în calendar cu «harţi» e dezlegare la toate mâncărurile de dulce, pentru bucuria Sfintei Învieri. De altfel, din Duminica Învierii Domnului, în Biserica Ortodoxă începe o nouă perioadă liturgică a anului bisericesc, numită perioada «Penticostarului», una dintre cele trei mari diviziuni ale anului liturgic alături de perioada «Octoihului» şi de cea a «Triodului», referindu-se la perioada de 50 de zile dintre Paşti şi Rusalii. E o perioadă ce se caracterizează prin luminozitate, prin frumuseţe şi prin bucuria înălţătoare a întregii creaţii, ceea ce se exprimă prin rânduieli cultice cu totul specifice săvârşite în Biserică, pentru că totul pare învăluit în alb, totul este lumină, totul exprimă bucuria de a fi împreună cu Hristos în Biserica Sa cea Sfântă, înveşmântată în alb, ca şi veşmintele preoţilor. Chiar dacă la fruntariile ţării bântuie umbra morţii şi a războiului, în vremea «Penticostarului» se cântă în toate împrejurările «Hristos a Înviat!», împreună cu alte cântări de bucurie cum ar fi: «Veniţi să ne luminăm popoare», «Veniţi să ne bucurăm de Învierea lui Hristos!», mai ales că asemenea cântări vorbesc despre biruința Vieții asupra morții! De aceea, din noaptea Învierii şi până la Înălţarea Domnului la cer, în Biserică se cântă «Luminează-te, luminează-te noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit», prin noul Ierusalim făcându-se referire la Ierusalimul ceresc cel veşnic. Pentru aceasta, există credinţa că, odată cu Învierea Domnului Iisus Hristos se deschid porţile raiului pentru sufletele păcătoşilor reţinute în iad, de la Adam şi până la cea de-a doua venire a Mântuitorului, iar, uşile raiului rămân deschise până în Duminica Tomii.
El va fi mare și va fi chemat „Fiul Celui Preaînalt”. (Lc. 1, 31).
Poate că ar fi bine să ştim că atunci când auzim numele Iisus, automat ne vine în minte o icoană sau o imagine a Mântuitorului, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu, însă, merită să cunoaştem şi care este semnificația numelui lui Iisus Hristos, de unde provine și ce înseamnă acest nume. După cum bine știm, Mântuitorul este numit, în Sfintele Evanghelii, Iisus Hristos, iar, «Iisus» este numele propriu, pe când «Hristos» este un titlu care face referire la originea și misiunea Mântuitorului. De altfel, numele de «Iisus» se trage din «Iesuah», care înseamnă «Mântuitorul», pentru că «Dumnezeu mântuiește» sau «Domnul este mântuirea» şi se spune că un înger i-a dezvăluit acest nume lui Iosif în vis spunându-i clar: «Maria va naște Fiu și-I vei pune numele Iisus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcate» (Matei, 1, 21). Pe de altă parte, din Sfânta Evanghelie după Luca aflăm că Sfânta Fecioară a primit porunca de a-L numi pe Mântuitor «Iisus»: «Iată, vei zămisli și vei naște fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare și va fi chemat „Fiul Celui Preaînalt”. (Lc. 1, 31). Dar, în schimb, «Hristos» este traducerea în limba greacă a cuvântului din ebraică «Masiah», care înseamnă «Unsul», cunoscut fiind faptul că pe vremea Vechiului Testament, atunci când primeau funcțiile înalte, regii și arhiereii lui Israel treceau prin ritualul «ungerii», pentru că aceştia erau unși cu untdelemn sfințit și erau numiți «unșii lui Dumnezeu», mai ales că odată cu ungerea, ei primeau și daruri speciale din partea lui Dumnezeu! Erau cele necesare pentru a-și putea duce misiunea la bun sfârșit şi era perceput faptul ca atare ca şi o revărsare a Duhului Sfânt peste acei oameni. Aşadar, Iisus Fiul Lui Dumnezeu Se identifică în acest fel cu «Unsul Domnului» sau «Mesia, pe Care Duhul L-a uns ca să propovăduiască mântuirea» (Luca 4, 18). Să explicăm în continuare, de ce Mântuitorul Iisus Hristos S-a numit pe Sine «Fiul Omului», pentru a arăta în continuare că El a luat ființă din Fecioara Maria la fel ca și oamenii: «Adevăr, adevăr vă spun: de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și pogorându-se peste Fiul Omului» (In 1, 49-51). Așadar, Mântuitorul Iisus Hristos nu s-a pogorât din cer cu trup, ci l-a luat de la Maica Domnului pentru a elibera firea omenească de stricăciune, şi chiar dacă s-a numit pe Sine «Fiul Omului», trupul său nu a fost supus stricăciunii, fiind unit cu firea dumnezeiască. Desigur, multă vreme cercetătorii şi istoricii au văzut în «Cel vechi de zile» pe Însuşi Dumnezeu Tatăl, dar, cu toate acestea, în «Apocalipsă», Fiul Omului este reprezentat ca fiind bătrân: «capul Lui și părul Lui erau albe ca lâna albă și ca zăpada», însă, textul care spune: «Am privit în vedenia de noapte și, iată, pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului și El a înaintat până la Cel vechi de zile și a fost dus în fața Lui», nu se referă la o întâlnire dintre Fiul și Tatăl Ceresc, aceasta fiind interpretată ca o întâlnire între cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, adică, cea omenească și cea dumnezeiasca (Cel Vechi de zile). În încheiere, să amintim că în Săptămâna Luminată nu se spală rufe, nu se fac treburi casnice şi nu se fac munci agricole, atât în semn de respect pentru sărbătorile amintite, cât și din superstiția de a nu atrage bolile, dăunătorii și pagubele. De asemenea, nu se citește Psaltirea și nu se fac parastase pentru cei trecuți la cele veșnice, slujbele fiind reluate după Duminica Tomii. Lunea din Săptămâna Luminată poartă numele de Lunea Albă, ziua în care se deschid porţile Raiului şi ale iertării, astfel că orice persoană care moare în acestă zi, nu mai trece prin Judecata de Apoi! Marți, în Săptămâna Luminată, au loc uscarea și sfărâmarea Sfântului Agneț, sfințit în cadrul Liturghiei Sfântului Vasile din Sfânta și Marea Joi, din Săptămâna Patimilor. Al doilea Agneț este uscat și sfărâmat după o rânduială specială. Miercurea din Săptămâna Luminată poartă numele de Sfânta Mercurie. Bărbații au voie să se ducă să muncească la câmp, însă, femeile, nu au voie să muncească. Potrivit tradiției, a munci echivalează cu a aduce rozătoarele în casă. Astfel riști să te lipsești restul anului de bucate pe masă. Joia din Săptămâna Luminată poartă numele de Joia Verde, o zi în care se cinstesc holdele, grădinile și grânele. Cine muncește în această zi, aduce asupra casei nenorocul, seceta și dăunătorii în livezi! «Joia Rea», cum mai este denumită această zi, cere un ritual al morților, iar, 44 de găleți cu apă sunt cărate de o persoană, 2 lumânări se aprind la toate cele 4 capete, iar apa astfel sfințită se varsă apoi în fântână! Vinerea din Săptămâna Luminată poartă numele de Vinerea Scumpă sau «Fântâniță», iar, Biserica sfințește din nou fântânile, după slujba de seară. Este sărbătoarea Izvorului Tămăduirii! Vinerea Scumpă este în contrast direct cu Vinerea Neagră, sau Vinerea Mare, de dinaintea Paștelui. Legendele spun că Maica Domnului a construit o fântână care avea apă doar în Vinerea Scumpă, căci acea apă era dătătoare de viață!
Profesor dr. Vasile GOGONEA