-V.G. Domnule ministru ANDREI MARGA, la trei zile până la marea Sărbătoare creştină a Naşterii Domnului, o discuţie despre credinţă şi Sfânta Scriptură prilejuieşte un motiv în plus de reflecţie şi de meditaţie profundă, deoarece credinţa din zilele noastre atât de frământate şi profund marcate de crize majore şi de frici care ne timorează, ce credeţi că poate face Dumnezeu pentru ca oamenii să gândească mai mult la ceea ce se întâmplă în viaţa lor pământească?
– A.M. Domnule profesor, eu cred că în «Ecce homo» sau «Cum devii ceea ce eşti» (1888), Nietzsche invocă «faptul că omenirea nu urmează de la sine drumul drept, că nu este câtuşi de puţin cârmuită în chip divin, că prin cele mai sacre dintre instinctele ei, a fost condusă în mod ademenitor de instinctul negării, al prevestirii, al decadenţei. Problema originii valorilor morale reprezintă pentru mine o problemă de prim rang deoarece ea condiţionează viitorul omenirii. Cerinţa de a crede că, de fapt, totul este în mâinile cele mai bune, că o carte, ca Biblia sau Sfânta Scriptură, cum spuneţi dumneavoastră, îţi dă asigurarea totală privind înţelepciunea şi cârmuirea divină a destinului omenirii care este tradusă în sens invers, voinţa de a nu lăsa să iasă la iveală adevărul cu privire la faptul deplâns, anume, că omenirea s-a aflat până acum pe cele mai rele mâini, că a fost guvernată de năpăstuiţi, de răzbunători perfizi, de aşa-zişi sfinţi, aceşti calomniatori şi pângăritori ai rasei umane» prin care umanitatea se degradează!
,,Nietzsche a considerat că Europa are una din rădăcini la Ierusalim, pe lângă Atena și Roma și că evreii sunt «salvarea Europei»”!
-V.G. M-aţi provocat şi chiar m-aţi afundat în idei filosofice, dar, pe bună dreptate, aţi subliniat şi critica lui Friedrich Nietzsche la adresa guvernanţilor!
– A.M. Nietzsche a căutat o alternativă la religie. În «Ecce homo» aceasta ia forma unei reorganizări a valorilor conducătoare ale umanităţii, care are ca nucleu «autodepăşirea moralei prin sinceritate, autodepăşirea moralistului prin opusul său – prin mine – aceasta înseamnă în gura mea numele Zarathustra», spune Nietzsche!
– V.G. De multe ori, tendinţa aceasta a reorganizării valorilor a condus la simplism, la erori de tot felul în filosofie, ca şi în teologie!
– A.M. Dar, Nietzsche s-a opus oricărui simplism. El a considerat că în Vechiul Testament sunt personalități ce nu sunt egalate de nici o literatură a lumii, că Europa are una din rădăcini la Ierusalim, pe lângă Atena și Roma și că evreii sunt «salvarea Europei» (detaliat în Andrei Marga, «Europa și Israelul. O simbioză istorică» Rao, București, 2020, pp.44-51). Peste toate, el a acuzat că oamenii «l-au omorât pe Dumnezeu». În «Știința veselă», Nietzsche a lansat celebra sa teză: «Gott ist tot! Gott bleibt tot! Und wir haben ihn getötet» («Dumnezeu e mort»! Iar de aici, gândește el, au venit și vin doar crize!
– V.G. Prin tot ceea ce aţi studiat şi mai ales prin ceea ce ne spuneţi, pledaţi pentru restabilirea permanenței religiei?
– A.M. O teză a mea în care am vorbit despre critica modernă a religiei, nutrită de aspiraţia depăşirii religiei, a fost, între timp, infirmată, pot spune că această critică a generalizat cursul ascendent al investigaţiei experimentale a naturii, societăţii și a persoanei umane, ca şi încrederea că abordarea ştiinţifică va lua sub control fenomenele și va fi şi suficientă pentru o viață umană cu sens! Numai că religia s-a dovedit a fi cu mult mai rezistentă şi mai profund înrădăcinată în viaţa umană decât au crezut criticii ei moderni!
– V.G. Aş dori să ne vorbiţi despre câţiva autori care au gândit în acest sens!
– A.M. Hans Künga a argumentat convingător că cine ia în serios religia, nu trebuie să accepte revenirea «în spatele» criticii moderne a religiei. Și creştinismul are de reacţionat acolo unde religia este folosită pentru scopuri represive şi are de promovat o clară opoziţie faţă de orice încercare de a-l converti într-o morală a supunerii necondiţionate sau justificare a oprimării şi discriminării sau o reprezentare a intereselor celor ce domină sau o ideologie asocială sau acestea la un loc. Pe de altă parte, Hans Küng a propus «corectura cursului teologiei». Știinţa, filosofia, teologia, fiecare au de examinat din nou imaginea despre sine şi despre celelalte două!
– V.G. Există şi un autor care a însemnat o adevărată schimbare în abordarea religiei?
– A.M. O dată cu reflecţiile lui Franz Rosenzweig (1886-1929) s-a produs cotitura în abordarea religiei. El a sesizat primul epuizarea resurselor unei lungi tradiţii din filosofia europeană, organizată în jurul tezei «depăşirii» religiei, şi a deschis noi orizonturi. Cotitura pe care el a produs-o se lasă reperată pe trei direcţii: critica tradiţiei filosofice europene, «de la Ionia la Jena», reinstalarea religiei ca formă permanentă a spiritualităţii umane; reafirmarea iudaismului ca sursă a creştinismului şi a celor două religii ca viziuni concurente şi fundamental cooperative ale mântuirii.
– V.G. De la ce idei a pornit acest autor?
– A.M. În scrierea sa de doctorat: «Hegel und der Staat» (1920), istorismului, căruia Hegel i-a dat forma cea mai elaborată, Franz Rosenzweig i-a opus energic orientarea spre constantele lumii. Iar cu «Der Stern der Erlösung» (1923), s-a petrecut prima radicală revenire din filosofia europeană de la istorism la considerarea lumii ca atare, în constantele atemporale, şi de la exclusivismul raţiunii la recunoaşterea revelaţiei. Religia este recuperată şi instalată în centrul viziunii asupra lumii.
– V.G. Cu mult respect, v-aş ruga să insistăm puţin asupra acestui gânditor, pentru că merită cu prisosinţă!
– A.M. Franz Rosenzweig angajează o schimbare epocală în filosofie prin considerarea conştiinţei «morţii» drept punct de plecare al vederilor oamenilor asupra lumii. «Orice cunoaştere a întregului [All] se originează în moarte, în teama de moarte… Tot ceea ce este muritor trăieşte cu această teamă de moarte», iar, Franz Rosenzweig face încă un pas înainte pe calea abordării existenţiale, pe care împreună cu Georg Lukacs, din «Die Seele und die Formen» (1910), o şi inaugurează, de altfel, în filosofia mondială, observând că «numai singularul poate muri, iar tot ceea ce este muritor este solitar». El îl precede pe Heidegger, din «Fiinţă şi timp» (1927), în tematizarea morții!
«Filosofia îşi astupă urechile înaintea plânsetului umanităţii terorizate»!
– V.G. Domnule ministru, aş dori să vorbim ceva mai mult despre naştere, despre viaţă, aşa cum ne îndeamnă Sărbătoarea Naşterii Domnului, că despre moarte ne-au împuiat destul capul covidiştii, bată-i cucul!
– A.M. O dată câştigată această ancorare în «concretul» existenţei umane, prin preluarea «fricii în faţa morţii», Franz Rosenzweig a obţinut o perspectivă care i-a permis critica idealismului german şi a filosofiei în genere: «Filosofia îşi astupă urechile înaintea plânsetului umanităţii terorizate»! El a atacat aparenţa că filosofia este lipsită de presupoziţii, argumentând că presupoziţia inevitabilă a filosofiei este tocmai eludarea realităţii morţii. «Ea ar fi trebuit să asculte plânsetul terorii morale, şi nu să-şi închidă ochii faţă de realitatea crudă». Filosofia putea să nu ajungă, totuşi, în situaţia de a eluda realitatea, dacă ar fi plecat nu de la cunoaşterea universală, ci de la «neant» (Nought), ce nu se lasă în nici un caz redus la nimic («Nothing»). În fapt, moartea este o realitate şi nu putem accepta dizolvarea ei filosofică în «nimic», aşa cum naşterea înseamnă…
– V.G. Însă, acest Franz Rosenzweig priveşte realitatea în desăvârşirea ei concretă!
– A.M. Franz Rosenzweig a reluat dezbaterea asupra încercării lui Hegel de a racorda cunoaşterea şi credinţa şi dezvăluie ceea ce îi lipseşte acesteia şi, de altfel, şi materialismului filosofic ce i s-a opus: credinţa ce-l călăuzeşte tacit, care este dată de revelaţie. În conţinut, aşadar, sistemul lui Hegel – care a plecat cu cea mai mare ambiţie de a promova cunoaşterea – a descoperit, de fapt, ceea ce s-a revelat!
– V.G. Revelaţia fiind o dimensiune a credinţei, desigur!
– A.M. Exact, însă, rămâne de chestionat felul în care Hegel a preluat conţinutul «revelaţiei», iar Kierkegaard a avut dreptate să pună la încercare filosofia hegeliană sub aspecul preluării păcatului şi a mântuirii. Dar, cel care, promovând această interogare, a deschis o cale nouă pentru filosofie a fost Scho¬penhauer, atunci când a pus sub semnul întrebării nu esenţa lumii, ci valoarea acesteia!
– V.G. Interesantă perspectivă, care se îndepărtează de viziunea lui Franz Rosenzweig!
– A.M. La Franz Rosenzweig, «totalitatea» lui Hegel se scindează în Om, Lume şi Dumnezeu, ca realități autonome! Ele sunt abordate din perspectiva revenirii de la o «viziune centrată asupra lumii» la o «viziune centrată asupra vieţii», iar cartea «DerStern der Erlösung» caută ceea ce este «etern» (everlasting). «Neantul» devine aici cheia dezlegării celei mai profunde probleme, dar dintr-o perspectivă deschisă de Hermann Cohen – care a înlocuit «neantul» înţeles drept ceva echivalent cu zero, cu «neantul» înţeles ca bază în raport cu «care se constituie Cev»…
– V.G. Un «Ceva» care înseamnă viaţă, naştere şi îndumnezeire, dar, efemeritatea?
– A.M. Omul este un «individual» ce stă alături de alţi «individuali» şi rămâne, înainte de toate, efemer! Dar, individual şi efemer fiind, omul ştie că există infinitul şi-şi configurează viaţa prin raportare la infinit! Omul este funciar liber şi-şi caută esenţa asumându-şi libertatea, omul aspiră la configurare în raport cu realitatea ultimă, în raport cu care îşi angajează credinţa!
– V.G. Ca să încheiem cu acest Franz Rosenzweig şi cu filosofia sa, ce se mai poate adăuga pentru a sublinia perenitatea credinţei?
– A.M. Că filosofia se restabileşte de către Franz Rosenzweig, în prelungirea teologiei, deoarece: «Creaţia a fost cea neglijată de teologie în secolul al XIX-lea, în obsesia acesteia, în dreptul ideii unei revelaţii în mod vital prezente. Acum, tocmai creaţia este poarta pe care filosofia păşeşte în casa teologiei» şi revelaţia este astfel repusă la izvoarele din care se alimentează deopotrivă filosofia şi teologia!
– V.G. Ce ne puteţi spune în încheierea dialogului de azi?
– A.M. Că atunci când stabileşte atributele lui Dumnezeu, Franz Rosenzweig se lasă inspirat de ideea lui Moise Maimonide, după care «creativitatea» este atributul esenţial al lui Dumnezeu. Cartea «DerStern der Erlösung» argumentează susţinut că «Dumnezeu, în Sine Însuşi, se diferenţiază în Dumnezeul care creează şi Dumnezeul care revelează, Dumnezeul justiţiei omnipotente şi Dumnezeul iubirii şi al milostivirii»! (VA URMA)
LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
