-Rep. Domnule ministru, cred că nu puteam pierde oportunitatea ca la începutul anului nou bisericesc, să continuăm şi chiar să dezvoltăm tema formelor şi a modalităţilor prin care se legitimează creştinul de ieri, de azi şi de mâine, pentru a evidenţia momentele marcate de atâtea probleme care frământă viaţa oamenilor, prin crizele care ne înconjoară şi care ne determină să ne îndreptăm atenţia şi nădejdea noastră către Dumnezeu şi către tot ceea ce înseamnă credinţa noastră deptmăritoare!
– A.M. Domnule profesor, în cartea «Despre libertatea creștinului» (1520), Martin Luther este cât se poate de explicit când spune: „Așa că ne dăm seama că un creștin are destul prin credință și nu are nevoie de altă lucrare pentru a fi cucernic; iar dacă n-are nevoie de vreo altă lucrare, atunci, înseamnă că este dezlegat de toate poruncile și legile; iar, dacă este dezlegat, atunci este cu siguranță liber. Aceasta este libertatea creștină, singura credință, care ne îndeamnă să nu trândăvim sau să facem rău, ci ne învață că nu avem nevoie de nici un alt fel de lucrare pentru a dobândi evlavia și mântuirea, despre care vrem să spunem mai multe lucruri în cele ce urmează”( Martin Luther, Scrieri, Editura «Logos», Cluj-Napoca, 2003, vol.1, traducere Petru Forna, p.159-160). Altfel spus, libertatea creștină include credința ce te pune în mișcare să preiei cauze ale celorlalți oameni și să contribui la «Împărăția lui Dumnezeu»!
,,Creştin înseamnă să te bucuri când sufletul aproapelui tău se întâlneşte cu Dumnezeu”!
-Rep. Domnule ministru, tema noastră de bază se referă la modul cum se justifică însuşi creştinismul, aşa că v-aş ruga să dezvoltăm puţin această temă!
– A.M. Luther a găsit acest înțeles activ al credinței în Scripturile creștinismului și l-a valorificat. Pe baza ideii justificării prin credință, el s-a distanțat imediat de concepția curentă, după care Dumnezeu este doar Stăpânul, care dă lumii direcție și emite cerințe față de oameni, în favoarea concepției după care «milostenia» lui Dumnezeu este temei și imbold al vieții active. Nu lucrări cuvioase și exerciții sau recunoașteri lumești, ci orientarea în viață conform «dreptății» și «iubirii aproapelui», izvorâte din viața lui Iisus, duc la «graţie» (Gnade). În acest fel, «credința» (Glaube), dar, nu oricare credință, ci acea credință ce se prelungește în fapte specifice, devine «justificarea» creștinului.
-Rep. Luteranismul şi calvinismul se deosebesc, totuşi, de abordarea creştin-ortodoxă!
– A.M. Jean Calvin a explicitat un alt aspect al justificării. El a plecat de la premisa după care Dumnezeu nu este doar creatorul lumii, ci și diriguitorul ei continuu și izbăvitorul ei. Dumnezeu alege oamenii pentru proiectul său cu lumea. «Alegerea» este gestul prin care Dumnezeu stabilește că unii oamenii sunt destinați vieții veșnice, alții morții perpetue (Jean Calvin, «Învățătura religiei creștine», Editura «Cartea Creștină», Oradea, 2003, traducere Elena Jorj și Daniel Tomuleț, vol.I p.345-347). Credința în Iisus este condiție a «salvării» pentru viața veșnică, iar obținerea ei este o chestiune de «graţie» (Grace). Semnul obținerii «grației» este reușita în lucrările întreprinse pentru apropierea «împărăției divine», spre gloria lui Dumnezeu!
-Rep. Vedeţi, acestea sunt aspecte şi referiri care îmi scapă şi pot spune că nu am temeinice informaţii şi cunoştinţe despre calvinism, însă, până la urmă, Atotputernicia Lui Dumnezeu este o chestiune care merită abordată!
– A.M. Omnipotența lui Dumnezeu este vigilentă, eficientă și activă (p.305) și rezultă din bunătate și grijă pentru oameni! Nimic în evenimentele individuale nu este la întâmplare; nimic nu se petrece în lume fără providență (p.310). Dumnezeu își pune în aplicare proiectul pentru poporul său, dar de aici nu rezultă că oamenii trebuie să stea pasivi! «Predestinarea» nici nu este același lucru cu «soarta» antică. Și Jean Calvin este cât se poate de clar: „Aceasta înseamnă că noi nu suntem nici pe departe împiedicați de hotărârile veșnice ale lui Dumnezeu ca să ne purtăm de grijă sau să ne punem în ordine toate lucrurile, dar întotdeauna cu supunere față de voința sa”!.
-Rep. Dar, autorul nu se referă şi la pericolele şi încercările vieţii acesteia? Care ar fi motivul sau temeiul prevederii pericolelor?
– A.M. ,,Motivul este evident, arată Jean Calvin, căci Cel care a stabilit limitele vieții noastre ne-a încredințat în același timp și grija față de ea. El ne-a oferit mijloacele și remediile necesare pentru a o păstra; de asemenea, ne-a făcut capabili să prevedem pericolele și, ca nu cumva ele să ne ia prin surprindere, ne-a pus la dispoziție remediile și precauțiile necesare. Acum este limpede care este sarcina noastră”(p.321-322).
-Rep. Foarte interesant, pentru că observaţia conţine şi un fel de moralitate creştină, exprimată prin mulţumirea adusă Lui Dumnezeu!
– A.M. Certitudinea «predestinării» pune în inimi o încredere în Dumnezeu plină de bucurie (p.330) și determină la «asceză», care este chibzuința rațională de a îndeplini condițiile obținerii «graţiei». În vreme ce comilitonul său la Sorbona, Ignatiu de Loyola, întemeia ordinul iezuiților cu deviza «sentire in Ecclesia», Jean Calvin formula deviza «onoare lui Dumnezeu». El fructifica afirmația lui Pavel că «Hristos Dumnezeu ne-a ales pe noi (credincioșii) să salvăm lumea» (Efesieni, 1, 4).
-Rep. Cum se justifică faptul că orice manifestare a omului se supune Voinţei Lui Dumnezeu?
– A.M. Convingerea potrivit căreia justificarea s-ar obține doar prin «credință a atras și reacții. Conciliul din Trento (1543-1565) a fixat pentru multă vreme replica după care cel care crede că doar prin «credință» se atinge iertarea păcatelor și «grația» divină nu are de a face cu creștinismul. Mai trebuie luate în seamă Poruncile lui Dumnezeu și nevoia manifestării credinciosului în acord cu voința divină!
-Rep. Domnule ministru, Andrei Marga, dar, aceste abordări la care vă referiţi, ne pot arăta aşa de bine, ce înseamnă a fi creştin?
– A.M. Creştin înseamnă să te bucuri când sufletul aproapelui tău se întâlneşte cu Dumnezeu. Creştin înseamnă să trăieşti şi să participi la bucuria şi la sporirea aproapelui tău, ca şi cum ar fi a ta. Creştin înseamnă să nu iei în seamă, aşa cum spune David, suferinţele, care totdeauna au constituit calea cea mai grabnică ce duce la Cer. Creştin eşti când durerea celuilalt este durerea ta! Nu poţi să te numeşti creştin şi să fii şi mason, şi iubitor de avere şi escroc şi nici măcar nu trebuie să ai de-a face cu cei ce s-au lepădat în mod conştient de Atotţiitorul şi au ales să slujească lui Mamona şi legiunilor de demoni pe care îi trage după el. (Dionisie A. Makris, «Iannis cel nebun pentru Hristos» Editura «Evanghelismos» 2010, p. 59)
„Acționează astfel încât efectele acțiunii tale să fie în acord cu permanența autenticei vieții umane pe Pământ”!
-Rep. În ce manieră poate fi abordată problema libertăţii creştinului?
– A.M. Luther, însuși, nu a fost deajuns de explicit atunci când a discutat libertatea creștinului. Când țăranii germani s-au răsculat în numele ei, el i-a criticat – ceea ce nu avea legătură cu creștinismul. În contrapondere, însă, lucid, în 1830, Hegel a pus capăt tezei «bisericii cu diferite clase de oameni». „Înțelegem, însă, libertatea creștină – declara magnificul rector de atunci al Universității din Berlin – astfel că fiecare este declarat demn să se adreseze, cu gândurile sale, rugăciunile sale și slăvirea sa, lui Dumnezeu, că fiecare își stabilește el însuși relația sa cu Dumnezeu și relația lui Dumnezeu cu el, iar Dumnezeu Însuși se realizează, la rândul Său, în spiritul uman. Avem de-a face, astfel, nu cu o divinitate care este supusă determinărilor naturii, ci cu un Dumnezeu care este adevărul, rațiunea veșnică și conștiința acestei rațiuni, adică este spirit“ (Hegel, «Berliner Schriften 1818-1831» Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1997, II, p.33). Hegel a spus clar faptul că libertatea creștină este reală doar fiind pentru orice om și în orizontul «libertății spiritului» (Freiheit des Geistes)– «spiritul» fiind sinteză a libertății individuale și a bunei stări a tuturor!
-Rep. Cum este privită, astăzi, «justificarea» creştinului?
– A.M. Fără a intra aici în detalii, putem spune că «justificarea» creştinului este privită, astăzi, cu ochi noi, rezultați din nevoia resimțită de revenire la «mesajul creștin originar» (Hans Küng, Rechtfertigung…, p.X). Acest mesaj include în credință și acțiunea în consecința îmbrățișării dreptății și iubirii aproapelui. Pe de altă parte, deja Karl Barth a înlocuit împărțirea oamenilor în aleși și damnați cu ideea că în Iisus, orice om este ales și că biserica mijlocește alegerea de către Dumnezeu, care nu mai desparte creștinii și lasă loc cooperării pe alte teme. Pe acest curs au ajuns la înfăptuiri practice în viața comunităților cei care au încurajat intensificarea grijii pentru justificare din partea fiecărui creștin, recunoscând că Dumnezeu îl poate oricând chema la judecată! Teologi profund credincioși și excelent pregătiți juridic și retoric au contribuit la crearea spiritului civic al oamenilor liberi și întreprinzători ai societății moderne, care contribuie la apropierea «Împărăției lui Dumnezeu» pe Pământ. În orice caz, faptele ar trebui să dea de gândit din prima clipă, atunci când se discută, cine se poate socoti îndreptățit să se considere a fi creștin!
-Rep. Şi care ar fi opinia Excelenţei voastre în acest sens?
– A.M. Teza mea este aceea că a fi creștin presupune vederi, atitudini și acțiuni, plecând, firește, de la credință: credința în Iisus ca revelator al unei relații anume cu Dumnezeu, care a așezat «mântuirea» (redempțiunea) în consecința promovării dreptății și iubirii aproapelui. Kant a formulat imperativul categoric al moralei creștine: poartă-te astfel încât maxima conduitei tale să poată deveni maximă a conduitei fiecăruia. Hegel a simțit nevoia să precizeze că libertatea creștină leagă intim viața persoanei cu viața tuturor. Alți filosofi au rafinat această legătură. Aș reformula imperativul, la rândul meu, astfel: „Acționează astfel încât efectele acțiunii tale să fie în acord cu permanența autenticei vieții umane pe Pământ și să poți răspunde, la nevoie, în orice clipă, în fața oricui, de ceea ce s-a petrecut în sfera acțiunii tale”!
-Rep. Acum, în finalul dialogului nostru, domnule ministru, cred că mi-aţi umplut inima de bucurie!
– A.M. În opinia mea, imperativul ce se adresează creștinului în zilele noastre este ca înfăptuirea dreptății și iubirea aproapelui să fie duse până la capăt – adică, dincolo de conformismul instituțional al unora («fac ceea ce se cere») și de exhortațiile subiectivismului («nu-s vremuri să faci ceva» sau «fac doar ce-mi spune tradiția») altora. Duse până la capăt – adică, făcând ceea ce este nevoie în orizontul înfăptuirii «Împărăției lui Dumnezeu»! Schimbând, așadar, tehnologii, cunoștințe, relații, instituții, roluri pentru a întruchipa valori! A fi creștin presupune a valorifica oamenii înainte de orice, a cultiva disponibilitatea la schimbare, inclusiv la schimbarea de sine, a pune dialogul mai presus de orice. A fi creștin presupune atitudini, de exemplu, a nu ceda egoismului și lăcomiei, a nu te lăsa în seama primelor impresii și a simplei propagande. A fi creștin presupune acțiuni, precum a spune pe nume sărăciei, imposturii, minciunii, nedreptății, a-l apăra pe cel în necaz și a propune celor din jur soluții mai bune decât cele pe care le practică. Numai în aceste condiții ești azi creștin!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
