-Rep. Domnule ministru ANDREI MARGA, la mai puţin de două săptămâni până la marea Sărbătoare creştină a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, poate că merită să purtăm un dialog despre ceea ce înseamnă credinţa în zilele noastre atât de frământate şi profund marcate de crize interminabile, când numai Bunul Dumnezeu mai poate oferi un răspuns pentru salvarea omenirii!
– A.M. Domnule profesor, eu cred că religia înseamnă credință, încât se pune întrebarea «ce înțelegem prin credință?», ca să nu mai spun că atunci când vedem mulțimi îmbulzindu-se la moaște, nu putem să nu ne întrebăm, despre ce fel de credință este vorba? Nu o putem face nici când televiziunile se umplu, la Crăciun și la Paște, de discuții de prost gust despre tăiatul porcilor și sacrificarea mieilor sau despre «bucate», evident, fără vreo legătură cu ceea ce s-a petrecut odinioară în jurul Ierusalimului. Întrebarea nu poate fi ocolită nici atunci când unii, dintre cei care spun că fac cercetare științifică, perorează neinformați asupra relațiilor cu religia!
,,Credința în Dumnezeu deschide calea «iubirii» care schimbă omul! Altfel spus, unde este credință, este și iubire de semeni”!
-Rep. În decursul vremii, dezbaterile privitoare la credinţă şi la ereziile de la dreapta credinţă au fost nenunmărate, după cum se ştie!
– A.M. Discuția despre credință este străveche, iar, o clarificare la capătul dinspre noi al acestei discuții o avem însă în enciclica Benedict al XVI-lea, Francisc, «Lumen Fidei» (Libreria Editrice Vaticana, Vatican, 2013). Clarificarea este adusă nu numai din nevoi pastorale, ci și din nevoile situației culturale în care se află Europa, afectată de criza democrațiilor existente, de relativism și de intrarea religiei, a științelor și a filosofiei într-o nouă relație…
-Rep. Cu mult respect, aş dori să ne vorbiţi despre Enciclica «Lumen Fidei», pentru că, sincer să fiu, nu cunosc aproape nimic şi mă interesează nespus!
– A.M. Enciclica «Lumen Fidei» readuce discuția despre credință la origini, care sunt, pentru creștinism, ebraice, cu «emunah», care se trage din verbul «aman», tradus prin «a sprijini» sau «stützen», cum spun germanii, cum a început iudaismul. Astăzi sunt instructive traduceri din ebraică privind înțelegerea durabilei credințe a evreilor, precum fermecătoarea carte a lui Shalom Arush, «The Universal Garden of Emuna. A Practical Guide, Chut Shel Chessed Institutions», Jerusalem, 2012), iar, «Emuna» este «ferma credință într-un Creator al Universului, unic, suprem, omniscient, binevolent, spiritual, supranatural și atotputernic» (p. 30). Să mai spunem că «Emuna» are ca fundal legământul dintre Dumnezeu și om, încât unește, dinspre om, două momente – încrederea în Dumnezeu și încredințarea soartei proprii în mâinile lui Dumnezeu. Cum se spune în Enciclica «Lumen Fidei»: «omul credincios își dobândește puterea din punerea de sine în mâinile lui Dumnezeu cel demn de încredere» (p. 19). Tocmai în acest înțeles, chiar Iisus îl invocă pe Dumnezeu ca Abba (Tată ceresc), iar, celebra «credință a lui Israel», devenită referință milenii la rând, până astăzi, era această deschidere a credinciosului către îmbrățișarea lui Dumnezeu, spre a fi smuls din mizeria istoriei!
-Rep. Dar, cum s-a transmis deschiderea aceasta şi chiar continuitatea credinţei?
– A.M. Deschiderea este susținută de «revelație», care este ea însăși probă a grijii lui Dumnezeu pentru creatura sa. Creștinismul, așa cum ne-au transmis Sf. Ap. Pavel (Epistola către Romani) și Sf. Ev. Ioan (Evanghelia), continuă acest profil al credinței! Grecii au preluat credința Bibliei iudaice cu cuvântul «pistos», care semnaliza, înainte de orice, încrederea omului în Dumnezeu, iar, Sf. Augustin a reunit explicit ambele momente în figura omului credincios (fidelis).
-Rep. În orice moment al istoriei credinţei se presupune că este foarte necesară revenirea la origini!
– A.M. Revenirea la origini prilejuiește punerea în relief a câtorva trăsături ale credinței, care sunt instructive, astăzi.
-Rep. Spre exemplu…
– A.M. Bunăoară, credința nu-l privește doar parțial pe om, ci în întregime, iar, cu tot ceea ce este și face, omul se încredințează lui Dumnezeu. Spus altfel, nu ești credincios doar de la frunte în sus sau în anumite zile și la anumite ore, ci, cu toată ființa, în fiece clipă! Credința asigură, se poate spune, «rădăcinile ființei omului» («die Wurzeln seines Seins») (p. 21). Apoi, credința implică încrederea în Dumnezeu și în intervenția Sa biruitoare. Altfel spus, îți faci dreptate pe fondul dreptății lui Dumnezeu!
-Rep. Deci, totul vine de la Dumnezeu, aşa cum prea bine se spune!
– A.M. Mai departe, credința nu înseamnă doar «a crede că…», ci și «a crede în…», cum observa Sf. Ev. Ioan. Așa cum se scrie în «Lumen «Fidei», «credința privește nu numai la Iisus, ci, privește din punctul de vedere al lui Iisus, vede cu ochii Săi» (p. 32). Credinciosul, altfel spus, este gata să se lase privit din punctul de vedere neobișnuit de înalt și exigent al lui Iisus Hristos! Mai departe, credința în Dumnezeu deschide calea «iubirii», care schimbă omul. Altfel spus, unde este credință, este și iubire de semeni!
-Rep. Pentru că aş dori mereu un «mai departe», ce valoare credeţi că au trăirile subiective în manifestarea credinţei?
– A.M. Mai departe, credința se confirmă în acțiunea în comunitate, pentru că tot Sf. Ev. Ioan mai spune: „Credința nu este un lucru privat, nu este o concepere individualistă, nu este opinie subiectivă, ci izvorăște dintr-o ascultare și este menită să se exprime și să devină vestire” (p. 41). Cu alte cuvinte, credința nu se validează nicidecum prin simple trăiri subiective!
,,Credința presupune «întoarcerea la Dumnezeul viu, printr-o întâlnire personală»”!
-Rep. Într-un efort de a sintetiza, totuşi, ce înseamnă credinţa?
– A.M. În sfârșit, credința presupune dezlegarea din mrejele numeroaselor «zeități» ale lumii ce ne înconjoară și «întoarcerea la Dumnezeul viu, printr-o întâlnire personală» (p. 25). Argumentul Enciclicei «Lumen Fidei» este clasic: «Atunci când omul și-a pierdut orientarea de bază, ce conferă unitate vieții sale, el se pierde în mulțimea dorințelor sale, iar în măsura în care refuză să aștepte timpul făgăduinței, se sfarmă în miile de clipe ale istoriei sale»! (p. 24).
-Rep. Extraordinare sunt aceste spuse de referinţă!
– A.M. Iar, trăsăturile menționate ne permit să distingem, mai ales în confuzia culturală de acum, între credința propriu-zisă și prea frecventele surogate ce au pătruns și pe terenul religiei. Poate că explicitarea criteriilor credinței, nu va inhiba formele diverse ale imposturii, dar ne dă șansa ca să le putem spune acestora pe nume și să le luăm ca atare. În opinia mea, a sosit timpul revenirii la înțelegerea originară a credinței, căci numai astfel religia va evita confundarea cu alte abordări ale realității. Acestea o asaltează tot mai mult – unele fiind ieșite chiar din sânul religiei!
-Rep. Puteţi face câteva referiri la situaţia religiozităţii în spaţiul european?
– A.M. Iată, spre exemplu, sub titlul «Die europäische Seele. Leben und Glaubenin Europa» (Czernin, Wien, 2002), Hermann Denz a publicat o sinteză a cercetării valorilor împărtăşite de către europeni, iar, această cercetare s-a bazat pe un eşantion care a cuprins 104. 414 persoane, fiecăreia fiindu-i solicitate 230 de informaţii!
-Rep. Care a fost premisa de la care s-a pornit şice s-a urmărit, de fapt?
– A.M. Premisa generală de la care a plecat cercetarea valorilor împărtăşite de europeni a fost considerarea «sensului, ordinii şi siguranţei» drept «nevoi individuale şi sociale centrale» şi a religiei ca «mijlocitoare a sen¬sului, în forma bisericilor, dar şi drept garant al ordinii sociale şi ca sursă de securitate pentru unii oameni»! Religia s-a asumat în pre¬misele cercetării ca reprezentând «principala instituţie dătătoare de sens, cu acea raportare la transcendent, a societăţii»!
-Rep. Cum arată situaţia cu indicatorii religiozităţii în Europa, la nivelul începutului celui de-al treilea mileniu creştin?
– A.M. Cel mai sus în ceea ce priveşte «credinţa într-un Dumnezeu personalizat» stau italienii (90,6% în 1990, 93,5% în 1999). Ceva mai jos se dispun englezii (78,1%, respectiv 71,8%), austriecii (85,7%, respectiv 86,8%), vest-germanii (78,1%, respectiv 75,9%), împreună cu est-germanii (36,4%, respectiv 30,2%). Ca urmare a multor factori: istoria ţării respective, rolul Bisericii în această istorie, felul în care bisericile acţionează în cultura ţării respective, efectele şi reacţiile la politica religioasă a comunismului, gradul şi caracterul modernizării. Ţări precum: Polonia, România, Lituania, Croaţia, Slovacia, Ucraina, Portugalia, Italia, Grecia, Austria, Malta, Danemarca, se consideră că prezintă o mai mare «participare» la religie, în vreme ce: Bulgaria, Cehia, Estonia, Bielorusia, Franţa, Marea Britanie, Suedia au, procentual, cea mai mică participare!
-Rep. Mai concret şi mai edificatory, care ar fi starea religiozităţii la nivel european?
– A.M. La scara Europei, 48% dintre persoane se declară «foarte religioase», 17% «religioase», 12% ca «mai curând nereligioase» şi 23% ca «nereligioase». Ponderea «nereligioşilor» a fost de 25% în Europa Răsăriteană şi de 22% în Europa Occidentală. Elementele credinţei creştine sunt ordonate de europenii credincioşi astfel: Dumnezeu (77%), păcatele (62%), viaţa după moarte (55%), cerul (47%), iadul (34%)!
-Rep. Dar, situaţia celor care se declară membri ai unei comunităţi religioase?
– A.M. În 1999, în Europa se declarau membri ai comunităţilor religioase: 80% dintre cetăţeni în Europa Occidentală, 65% în Europa Răsăriteană. Țările ce dădeau cele mai înalte cote în această privinţă erau Malta (99%), România (99%), Grecia (97%), Irlanda (95%), Polonia (95%), iar ţările cu cele mai reduse cote erau Olanda (45%), Cehia (34%), Estonia (24%). La biserică mergeau, duminica, în cel mai mare procent catolicii (37%), ortodocşii (14%) şi protestanţii (10%).
-Rep. Putem vorbi de o ierarhizare a încrederii oamenilor în instituţiile de bază?
– A.M. La scara Europei, cetăţenii au cea mai mare încredere în sistemul de educaţie, apoi în sistemul de sănătate, pe urmă – în ordine – în armată, biserică şi poliţie şi, în sfârşit, în organizaţiile economice şi sindicale. La aceeaşi scară, a continentului, se lasă delimitate patru feluri de religiozitate: «religiozitate intensă» (34%), «religiozitate privată» (11%), «simpatizant de la distanţă» (35%) şi «ateizanţi» (20%). VA URMA)
LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
