Educaţia…şi Lecţia de viaţă – Individualitatea umană într-un mediu social dezbinat

807

Individualitatea umană într-un mediu social dezbinat
Pentru a continua ceea ce analizează lucrarea: «DEZBINAREA ROMÂNEASCĂ– o abordare sociologică», prin care se urmărește stigmatizarea unui comportament antiromânesc pe care «îl manifestă românii înșiși», poate cu mici excepţii, în toată splendoarea nealterată a faptului social, putem aprecia că o generație de oameni trăitori într-un anumit context istoric găsește societatea la un anumit stadiu de dezvoltare care este inclus în sistemul de relații publice, bazate pe armonie sau pe dezbinare. Într-o discuţie recentă cu un tânăr care spunea că trăieşte într-o societate dezbinată, i-am explicat că dacă este integrat în relațiile sociale existente, fiecare individ cu funcții specifice dobândește și învață în acest sistem, ce nu este identic cu funcțiile sau cu pozițiile altora.

Statusurile sociale falsificate se raportează reciproc într-o falsă complementaritate
În existenţa sa, dezvoltarea culturală a individului începe cu stăpânirea culturii timpului său și a comunităţii de care aparține. Desigur, educația și cultura unei națiuni se disting prin componentele axiologice ale învățământului, artei, economiei, tehnicii, punând în circulație nivelul dezvoltării umane și sociale în procesul evoluției. Pentru acest proces evolutiv cu conotații pozitive luptă orice națiune pentru a obține rezultatele necesare care să le motiveze cursul dezvoltării. Oamenii, fiind diferiţi, urmăresc insistent, chiar cu înverşunare, să se diferenţieze din cât mai multe puncte de vedere, mai ales ca frumuseţe, eleganţă, avere, venituri, rezidenţă, pregătire, cultură, funcţii, relaţii şi stil de viaţă, poziţia dobândită astfel constituind statusul social. Dar, în măsura în care statusurile sociale sunt consistente, coerente şi echilibrate, în aceeaşi măsură ele se delimitează şi devin complementare, deci interdependente, precum statusul de profesor cu cel de elev (student), cel de medic cu cel de pacient, rezultând că statusurile respective s-au generat în mod complementar unul pe altul şi că ele pot exista numai în reciprocitate. Dacă analizăm atent, însă, prin interdependenţă, statusurile se integrează în instituţii sociale, precum statusurile de profesor şi de elev în instituţia educaţiei, cele de medic şi de pacient în instituţia medicinei. Şi, cum instituţiile sunt, prin funcţiile îndeplinite, tot complementare, ele se constituie ca ansambluri sociale interdependente prin care societatea se organizează (structurează) ca un întreg funcţional, transformându-se în sistem social apt să funcţioneze şi să dăinuie prin sine însuşi. Dacă, însă, statusurile profesionale se creează prioritar pe bază de favoritisme (nepotism, pile, relaţii), aşa cum s-a întâmplat în timpul comunismului în societatea românească, dar mai ales cum se întâmplă şi astăzi, nu în funcţie de potenţialul indivizilor, ele se constituie în mod fals şi, prin integrare cu celelalte statusuri, le falsifică pe toate. Şi, cum statusurile sociale falsificate se raportează reciproc într-o falsă complementaritate, rezultă un mod fals de structurare a societăţii, prin care aceasta îşi falsifică condiţia de sistem şi funcţionalitatea. Din aceste motive, comunismul s-a autoprăbuşit, iar tranziţia, ca proces de defalsificare, fiind fără precedent în istorie, este imprevizibilă în evoluţie şi finalitate.

Importanța formării omului în limitele absolute ale valorilor
Dezvoltarea unei societăți este corelată prioritar cu sistemul învățământului, domeniu care formează și motivează omul prin educație și instruire. Instruirea și educația omului constituie o problemă majoră a umanității și a procesului evolutiv universal. Această funcție îi revine sistemului de învățământ din orice țară și oricărui cadru didactic, cu misiunea de a educa și a instrui omul ca individ cu o identitate proprie. Metodele instructive și educative de calitate bazate pe responsabilitatea propriei dezvoltări, fiind în competiție doar cu sine însuși, nu cu întreaga societate, pun bazele formării unui mediu social sănătos, dezvoltat și întemeiat pe relații interumane de valoare. Sub această orientare activează unitatea de învățământ a țărilor dezvoltate din Occident, care conștientizează cu luciditate importanța formării omului în limitele absolute ale valorilor. Respectiv, copilul sau tânărul fiind considerat o personalitate reală pentru societate, în el se investește cu cea mai mare grijă și precauție, iar unitatea de învățământ lucrează cu el și îi oferă atenția cuvenită, indiferent de faptul dacă acest copil sau tânăr este originar sau un străin al țării respective. De exemplu, în Olanda cu copilul se lucrează mult la școală, iar pentru acasă i se oferă mai puține teme de efectuat (program: orele 08.45-15.30. Pauză de prânz: orele 12.15-13.30). În schimb după orele de școală copiii sunt implicați în diverse activități extrașcolare (muzică, dans, sport, etc.). E de înţeles că individul, fiind viu, socialmente se mişcă permanent, dar nu cum îi trece prin cap, ci, sub presiunea societăţii, conform statusului său, motiv pentru care el este nevoit să practice modele de comportament specifice acestuia – diferențiate, însă, atât în funcţie de statusul partenerilor de interacţiune, cât şi de circumstanţele interacţiunii – comportamentul conform statusului constituind rolul social.
Realizarea rolului depinzând de status, dar prin intermediul individului, este clar că unicitatea personalităţii acestuia conferă realizării rolului o notă personală, prin care raportul de dependenţă faţă de status devine relativ, fiind plauzibil că realizarea rolului depinde de posibilităţile native ale individului, de modul în care acesta a fost pregătit pentru rol, de semnificaţia rolului în mediul respectiv, dar mai ales de gradul de identificare a individului cu grupurile în care îşi manifestă funcţiile, rolul cel mai important fiind determinat de grupul cu care el se identifică total, astfel încât acesta poate deveni scop al vieţii sale, aşa cum este familia pentru majoritatea adulţilor. Efectiv, rolurile se realizează prin rezolvarea de situaţii.

Individualitatea te face diferit de toate celelalte entităţi organizate
Ţinându-se cont că situaţiile se pot rezolva numai succesiv şi că rezolvarea fiecărei situaţii solicită prioritar doar un anumit status al individului – aşa cum la catedră, în cazul unui cadru didactic, este solicitat prioritar statusul de profesor – reiese că statusurile se activează succesiv, celelalte rămânând latente, precum statusurile de bărbat, de soţ şi de părinte, dar influenţând modul de activare al statusului respectiv. Astfel, rolurile specifice statusurilor activate se succed odată cu acestea, se delimitează şi se ajustează reciproc într-un mod funcţional, ce conferă individului şi societăţii echilibru şi eficienţă. Mai întotdeauna, putem defini individualitatea pe deplin, prin care să ateste că aceasta este omul invizibil şi că tot în omul care este invizibil, misterul face parte din individualitatea lui. Individulaitatea noastră trebuie să fie distinctă, determinată şi pozitivă. Trebuie să ştim constant ceea ce dorim şi trebuie ca individualitatea să fie determinată în mod constant pentru a asigura ceea ce vrem. Individualitatea este cea care te face diferit de toate celelalte entităţi organizate şi este o individualitate foarte dezvoltată care oferă puterea de a ieşi în evidenţă, este gradul de individualitate pe care îl posedă cineva, în mare măsură, ceea ce determină faptul că poziţia pe care se află este deosebită! Faţă de toate acestea, trebuie ţinut cont de faptul că, dacă unul dintre roluri îl depăşeşte pe individ, tensionându-i-se astfel resursele fizice, psihice şi de timp, sau dacă individul nu se regăseşte afectiv într-un anumit rol, tensionându-i-se astfel resursele emoţionale, el riscă să fie marcat de tensiuni de rol, iar dacă individul joacă simultan roluri concurente, precum cele de la serviciu cu cele domestice, sau roluri incompatibile, precum cele de vedetă cu cele domestice, el riscă să fie marcat de conflictele interroluri.

Indivizii încearcă să reducă unele conflicte de rol prin raţionalizare…
Chiar şi în cazul în care rolurile se derulează strict succesiv, derularea fiecărui rol riscă să fie afectată de conflicte interne, intrarol, cauzate de discrepanţa dintre idealul de rol de la momentul modelării individului şi modul real în care se practică rolul. Participarea individului la mai multe grupuri, cu valori, modele şi moduri divergente de interpretare a rolurilor, incompatibilitatea dintre potenţialul nativ al individului complică cerinţele rolului atribuit, precum în cazul timizilor promovaţi în funcţii de conducere. Aşadar, conflictele de rol sunt esenţa trăirii individului, motiv pentru care el are, prin rolurile jucate, permanent probleme, iar când nu le are, pentru a juca un rol, şi le face singur, adică, după cum se spune în popor, “se leagă la cap, fără ca să-l doară”.
La conflictele interoluri şi intrarol, societatea modernă adăugă procesul fragmentării rolurilor în fracţiuni de roluri tot mai mici, precum cele de pieton, pasager, cumpărător, spectator, pacient şi multe altele. În acest fel, cu cât fracţiunile de rol sunt mai multe, cu atât probabilitatea conflictelor între acestea este mai mare şi, respectiv, cu cât fracţiunile de rol sunt mai mici, cu atât indivizii sunt chinuiţi de motive minore.
Marcaţi tot mai mult de frustrări şi de tensiuni, indivizii încearcă să reducă unele conflicte de rol prin raţionalizare, ca reinterpretare a eşecurilor, pentru a le transforma din evenimente deosebite şi insuportabile în evenimente comune şi suportabile, precum în cazul tinerilor care, nereuşind la facultate, îşi argumentează că “nu mai merită să urmezi o facultate în ziua de azi”, iar, prin compartimentare, ca renunţare la anumite roluri, tânărul caută a se deresponsabiliza şi a se proteja, precum în cazul unor mari conducători care, acasă, sunt conduşi sau chiar tiranizaţi de soţie, prin adjudecare, ca proces intenţional de atribuire unei terţe părţi a responsabilităţii pentru o decizie dificilă, precum în cazul tinerilor care, fiind nepregătiţi şi nehotărâţi la ce facultate să candideze, solicită sfatul părinţilor şi, dacă nu reuşesc, dau toată vina pe aceştia. (VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here