Am putea spune că după minunata Sa înviere din morți, Domnul nostru Iisus Hristos a mai zăbovit pe acest pământ al făgăduinţei, vreme de patruzeci de zile, învățându-i pe Sfinţii Apostoli ceea ce înseamnă adevărul despre realitatea învierii, astfel că pe Apostolul Toma l-a întărit în credința sa, pe Apostolul Petru și pe ceilalți ucenici, i-a trimis la propovăduirea Sfintei Evanghelii la toate neamurile lumii, după care, «El i-a scos afară până spre Betania, și-a ridicat mâinile și i-a binecuvântat. Iar pe când îi binecuvânta, s-a depărtat de dânșii și s-a suit la cer» (Luca 24, 41). Totodată, doi îngeri ai Lui Dumnezeu i-au încurajat pe apostoli: «Bărbați galileieni. De ce stați privind la cer? Acest Iisus care a fost luat de la voi, veni-va în același chip cum L-ați văzut mergând la cer» (Fapte 1, 11). Toţi ucenicii s-au întors la Ierusalim cu multă bucurie și toată vremea erau în biserică, lăudând și binecuvântându-L pe Dumnezeu (Luca 24, 52-53), mai ales că Iisus le promisese dinainte ucenicilor Săi: „Mă duc să vă pregătesc vouă loc! Iar, după ce vă voi pregăti un loc, mă voi întoarce și vă voi lua cu mine, ca acolo unde sunt Eu și voi să fiți”! (Ioan 14, 3). Prin înălțarea Sa la ceruri, spunându-le: „Și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 19), pentru că, așa cum a prezis Domnul și aşa cum a promis, lumea a fost binecuvântată nu mult timp după aceea cu vuietul de har al Pogorârii Duhului Sfânt, sădind în sufletul prietenilor săi nădejdea că: „Este de folos ca Eu să mă duc de la voi…căci, dacă mă duc, vă voi trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului…” (Ioan 16, 7, 13).
,,Căci, dacă mă duc, vă voi trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului”!
Iar, dacă ne referim la simbolistica Sfintei Cruci, chiar crucea despre care vorbeşte Domnul Iisus şi purtarea crucii se asociază cu lepădarea de sine şi este un act care trebuie îndeplinit zilnic şi în toate aspectele vieţii creştine, care stă sub semnul crucii, pentru că spune Sfântul Apostol Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Se cunoaşte faptul că decesul condamnaţilor la moarte prin crucificare, nu survenea imediat, ci, după mai multe ore sau chiar zile de chin şi agonie, aşa cum vechea noastră fire nu moare imediat, ci se luptă o bucată de vreme ca să supravieţuiască şi să coboare jos de pe cruce! Tocmai de aceea, lepădarea de sine nu este ceva uşor, fiindcă vechea fire nu se lasă răstignită deodată, ca să reţinem că nu ne putem răstigni singuri! Tot ceea ce putem face este să consimţim ca Hristos să îndeplinească această lucrare, iar, atunci, rugăciunea sufletului va fi: «Doamne, ia-mi Tu inima, căci eu nu pot să Ţi-o dau! Ea este lucrarea Ta, păstreaz-o curată, căci eu nu pot să o păstrez pentru Tine! Mântuieşte-mă, în ciuda eului meu slab şi îndoielnic, modelează-mă, ridică-mă într-o viaţă curată şi sfântă, acolo unde un izvor bogat din dragostea Ta, să-mi pătrundă în sufletul meu!». Deci, nu este de ajuns ca această renunţare la sine să fie făcută doar la începutul vieţii creştine, ci, ea trebuie reînnoită cu fiecare pas către cer şi numai prin renunţarea constantă la sine şi prin dependenţa de Hristos, noi suntem îndrumaţi spre mântuire! Psihologia moralei creştine demonstrează faptul că lupta împotriva eului egocentric şi autosuficient este cea mai mare dintre câte s-au dat vreodată, iar, subordonarea eului şi supunerea totală faţă de Voinţa Lui Dumnezeu, presupun o luptă continuă de purificare, pentru că inima trebuie să I se supună Lui Dumnezeu, chiar înainte de a putea fi reînnoită în sfinţenie Cu siguranţă, noi nu putem să păstrăm identitatea eului personal şi să fim totodată desăvârşiţi cu plinătatea lui Dumnezeu, căci, trebuie să ne depărtăm de noi înşine! Dacă, în cele din urmă, vom reuşi să câştigăm Împărăţia cerului, vom reuşi numai prin renunţare la noi înşine şi prin plinirea gândului cu ajutorul Domnului! Dacă analizăm cu atenţie, când ia inima omului în ocrotire, Duhul Lui Dumnezeu ne transformă viaţa, iar, gândurile rătăcite sunt înlăturate, faptele rele sunt uitate, fiindcă iubirea, umilinţa şi pacea iau locul mâniei, invidiei şi al certurilor necurmate! Prin credinţă curată, bucuria va lua locul întristării, iar faţa omului oglindeşte lumina necreată, pentru că binecuvântarea vine atunci când sufletul omului I se predă prin credinţă lui Dumnezeu Atotputernicul şi Milostivul, primind acea putere pe care nici un ochi omenesc nu o poate vedea imediat, mai ales că atunci este creată o făptură nouă, după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu!
,,Mă voi întoarce și vă voi lua cu mine, ca acolo unde sunt Eu și voi să fiți”!
Prin extensia naraţiunii, dacă oamenilor de alte credinţe le este teamă, chiar şi în gândurile lor, e bine să le permită apostolilor o asemenea luptă, în care împotrivitorii lor ar putea ieşi biruiţi! Oare, ce fel de mamă ar fi aceea care nu s-ar îndrepta spre pământ din iubire pentru copilul ei, să-l mângâie, să-l legene şi să-i murmure încet un cântec de leagăn? Şi cu atât mai mult, dacă pruncul ar fi în primejdie de foc sau de fiare sălbatice, Domnul ar fi scăparea! O, Doamne, iartă-ne nouă întrebările acestea fără noimă şi fără temei ! Cum ai putea să fii Tu Ziditorul Milostiv al lumii şi să nu Te cobori peste noi în Milostivirea Ta? Cum ai putea Tu, numai de la o depărtate înnegurată şi neîndurerată, să vezi ticăloşia noastră şi să ne scoţi pe noi din focul pierzării, pentru a fi în lumina Slavei Tale? Căutându-L pe Dumnezeu, de multe ori, după frământata introspecție extrovertită și după epuizarea misticii miturilor rațiunii suficiente şi tehnologizante, întrebarea rămâne totuși aceeași: De ce a făcut Dumnezeu această lume, iar dacă a făcut-o aşa cum este, spre care scop a făcut-o și care ar trebui să fie rostul și locul omului în această imensitate de timp și de spațiu, de multe ori fără ieșire, nici măcar prin imaginație onirică? Fiind în afara zgomotului lumii acesteia, creștinul adevărat se străduiește să găsească firul pierdut al mântuirii, să înțeleagă acea putere sacră care cu nemărginită înțelepciune a conceput și a adus la viață toate cele ce sunt vremelnic fiinţiale! Totuşi, în loc să forțeze ușile greu de deschis ale tainelor dumnezeiești, creștinul înălțat în duh cu smerenie și cu evlavie, în comuniune cu sinele său, își mărturisește nădejdea, credința și iubirea pentru Dumnezeu. În Dumnezeu creștinul întrezărește a sălășlui acea voință și putere de inteligență și înțelepciune care a concretizat idealul creării «cerului și pământului, a tuturor celor văzute și nevăzute», mai ales că în mod paradoxal, viaţa adevărată este posibilă numai prin moarte asumată. Când am primit botezul, am murit faţă de vechea fire şi ne-am ridicat la o viaţă nouă, dar vechea fire nu a dispărut brusc în apa botezului, de aceea, trebuie să observăm că vechile obiceiuri şi înclinaţii reapar şi se luptă ca să ne ia în stăpânirea lor! În concluzie, trebuie să avem răbdare şi să răstignim vechea fire, nu o singură dată, ci de nenumărate ori, ştiind că Domnul Iisus Hristos a asemănat viaţa creştină cu purtarea unei cruci a identităţii personale şi a păcatului impersonal! Și astfel, în cuvinte simple și înălțătoare, creștinul se liniștește pe sine, slăvindu-L pe Dumnezeu şi îndrăznind a spune: «Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu și facerea mâinilor Sale o vestește făptura!». Deci, pentru a cunoaște, Cine este Dumnezeu, Acela care a întocmit planurile de creație a lumii și a toate cele ce au fost, cele ce sunt şi cele ce au să vină, creștinul a avut nevoie de o minte și de o înțelepciune necuprinsă, mai puţin de anumite resurse ale științei și tehnicii avansate, pentru că Dumnezeu este Cel Care a făcut lumea și a întocmit și limitele minții noastre, dându-ne atâta înțelepciune spre a-L putea cunoaște îndeaproape, inspirându-ne şi virtutea spre a-L preamări întru Slava Sa! Numai că, inteligența care se cere spre a-l vedea pe Dumnezeu nu este una de sorginte luciferică, ci, mai degrabă este rodul harului lăsat de Dumnezeu în sufletul nostru, ca să răsară și să înflorească în corole de lumină și de credinţă! Graţie acestei sfinte binecuvântări, omul a avut privilegiul de a surprinde realitatea și de a intui adevărul revelat într-o stare ontologică și într-un stadiu istoric mai primitiv decât al civilizației și al culturii moderne și postmoderne. Aşadar, omul L-a intuit și L-a simțit pe Dumnezeu în jurul său, pentru că Dumnezeu Însuși sălășluia prin atributele sale și în sufletul omului! Dacă s-ar spune că omul istoric era limitat sau că era primitiv spiritual, departe de noi gândul că nu ar fi avut o minte sănătoasă și curioasă! Pentru omul credincios, o lume atât de minunată și atât de bine alcătuită după rânduiala Lui Dumnezeu, nu poate fi născută din nimic, dintr-o întâmplare hazardată, pentru că nu putea fi concepută de o minte care ar fi alta decât aceea a Lui Dumnezeu Însuși. Hazardul nu poate guverna un univers nesfârșit, nici veșnicia, deci, nu poate controla imensa cuprindere a universului ale cărei rotitoare galaxii cu sisteme solare și planetare, noi oamenii, poate că abia începem să le descoperim sau să ne imaginăm că există! Această «simfonie matematică» a creației, nu s-a putut crea prin sine, pentru că sistemele subtile și resursele infinite pentru a susține mișcarea continuă, toate pornesc numai de la Dumnezeu, iar, ceea ce vedem noi este numai umbra efectelor mecanismului și a izvoarelor de har care se revarsă peste planurile noastre spirituale!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
