În scrisoarea deschisă, în care actorul Dan Puric se adresează d-nei Laura Georgescu, preşedinta Consiliului Naţional al Audiovizualului, după ce un post de televiziune a fost amendat cu 70.000 de lei, din cauza unor ediţii ale emisiunii “Sub semnul întrebării”, cunoscutul și recunoscutul slujitor al Thaliei se dovedește și un “actor” plin de imaginație și de o vervă pe alocuri acidă al scenei politice din țara noastră, clamând starea de spirit oarecum tensionată a societății noastre, atunci când atenționează premonitoriu și întreabă pe un ton acuzator, în același timp: “Se ridică poporul, dragă doamnă, şi dumneavoastră vă ocupaţi de amenzi?”!
Actorul scenei se dezice de “frica politică”, fără a se detașa de patima politică
Putem spune că omul contemporan devine privirea scrutătoare și chiar adânc privitoare asupra a ceea ce poate însemna esența nedeslușită a firii acestei “trestii gânditoare” extrem de “fragile” și de expuse provocărilor veacului, astfel încât o anumită capacitate a noastră de a vedea lucrurile din perspectiva celuilalt, devine un obiect de studiu la care aderă tot mai mulţi psihologi şi medici din lumea întreagă. Iar dintre toate categoriile de vârstă, se pare că generația tânără are nevoie de ceea ce numim înțelegere și chiar empatie! Poate cu într-un fel de atenție distributivă, desigur, subliniem faptul că scrisoarea cu pricina este plină de substanță și “ornată” cu metafore acroșante prin care actorul scenei se dezice de “frica politică”, dar fără a se detașa de patima politică prin care nutrește convingerea “că, poate, vreun tânăr sau oricare alt român de calitate din ţara asta, citind această scrisoare, se va lămuri” că atunci când un sistem politic trâmbiţează că oferă libertatea cuvântului, mai întâi trebuie să lămurim care este viziunea sa despre om și despre ceea ce înseamnă “un om între oameni”! Omul moralizator, Dan Puric, își joacă rolul de actor social cu o vervă extrem de critică, atunci când consideră că “timp de 24 de ani, am fost şi suntem «conduşi», mai bine zis distruşi politic, economic, cultural şi, mai ales sufleteşte, vă rog să reţineţi ultima dimensiune, dragă doamnă, care este foarte importantă pentru un simplu om, apoi pentru o ţară întreagă, de o «şleahtă de securişti mafioţi»! Trebuie să recunosc acum, privind cu detaşare în timp, că termenul «mafiot», pe care l-am folosit, nu a fost foarte potrivit”, mai ales dacă actorul de talent care este Dan Puric, am spune noi, poate fi privit ca un excentric şi ca un visător care trăieşte într-o lume a sa, neîmpăcat niciodată cu această realitate maculată de microbul corupției generalizate! Dar, de aici şi până la a fi etichetat drept nebun, nu e decât un pas, dragă domnule actor de teatru și actor social al scenei politice! Cred că ești de acord că odată ce teatrul absurdului nu a creat actori care joacă roluri facile și care pot fi etichetați ca fiind superficiali, suntem departe de a fi intrat în purgatorial liric al “Luceafărului” eminescian, iar ca oameni muritori, noi nu ne mai putem increa, aşa cum odată ce ne naştem, ne ducem supliciul existenţial până la moarte. Dacă Mafia de la noi sau din altă parte “are codul ei, onoarea ei şi, mai ales, legile ei nescrise, dar respectate” rămâne o problemă deschisă și chiar discutabilă, deoarece priviţi în sens negativ, depreciativ, oamenii fără valenţe artistice sunt ca o turmă gregară și chiar o «mulțime însingurată» care urcă povârnişul vieţii atât de îngust și de greu accesibil la un moment dat, lângă care se cască prăpastia hidoasă a morţii, în timp ce artiştii se individualizează prin creaţia lor personală, prin opera lor inconfundabilă!
“Știu că ei vorbesc româneşte, dar nu sunt români, sunt «mutanţi ideologici»”
Actorul care își cunoaște bine rolul său, prea ușor se travestește în omul care observă cu acuratețe pe “cei care ne mutilează zi de zi”, poate ca niște trubaduri care “nu cunosc nicio lege, niciun cod”, pentru că se dovedesc în esență “nişte suflete chinuite”, ca o dovadă incontestabilă că oamenii mici trăiesc o poveste a vieţii, fără să ştie de ce par ca nişte actori de configuraţie, în timp ce artiştii sunt eroii propriei lor vieţi. De aceea, oamenii mărginiţi trăiesc în viaţă veşnicia morţii, ca într-o moarte îngăduitoare ce pare că nu-i înspăimântă! Constatăm că tonul persiflant al actorului Dan Puric devine acuzator și chiar direcționat cu adresă precisă, atunci când spune: “Cei pe care îi susţineţi, cu care pesemne vreţi să vă confundaţi ideologic şi sufleteşte până la neantizare, au făcut multe lucruri, cum nu trebuie, în această ţară. Au asasinat cu sânge rece oameni şi, mai ales tineri, ca lovitura de stat din 1989 să fie poleită cu sângele lor nevinovat şi declarată astfel Revoluţie. Apoi, s-au grăbit, ca nimeni alţii, să-şi prăduiască fără de niciun scrupul, propria ţară, s-o vândă, pe nimic străinilor. Cine sunt ei, dragă doamnă, v-aţi întrebat vreodată? De ce v-aţi alăturat lor? Ce v-a determinat? Da, ştiu că şi ei vorbesc româneşte, dar nu sunt români, sunt «mutanţi ideologici»”(!!), pervertiții și convertiții care şi-au făcut intrarea în istorie fluturând deasupra mulţimii flamura libertăţii de expresie! Să amintim că în «Protocoalele înţelepţilor Sionului» se spune că “Libertatea este dreptul de a face ceea ce permite legea”. Altfel spus, libertatea de expresie este dreptul de a vorbi ceea ce se permite! Dar ce se permite şi ce nu se poate permite în jungla socială, pentru că te întrebăm, domnule actor, aici, la noi, cine face legea? Desigur, omul! Iar omul acesta școlit pe meleaguri străine, îşi face legea în funcţie de interesele sale, de fricile şi de credinţele sale, în sfârşit, în funcţie de sine însuşi. Omul este măsura tuturor lucrurilor, aşa cum este el în toate timpurile și de pe toate meleagurile! Poate că aşa îi sunt şi măsurătorile, legile, iar întrebarea pe care ne-o punem fiecare dintre noi este: ce fel de om îşi doreşte societatea modernă?
“Oameni goniţi de sărăcie, obligaţi să fie sclavi pe «plantaţiile occidentale»”
Iar aici, actorul Dan Puric răspunde ca un atoateștiutor, punând chiar degetul pe rană, printr-o sarabandă de întrebări retorice: “V-aţi gândit vreodată că tinerii noştri, în aceşti ultimi ani, nu au avut şansa să înveţe niciodată istoria adevărată a acestui neam? Că ţăranul roman îşi bagă grâul în sobă ca să îl ardă, fiindcă nimeni nu i-l cumpără şi că azvârle laptele în apă, ca să-l bea pe cel de la supermarket? La pensionarii mutilaţi, deveniţi muribunzi, condamnaţi cu cinism la agonie socială? La tinerii dezorientaţi, descurajaţi, umiliţi şi cu zborul frânt, ce nu mai îndrăznesc să privească nici măcar cerul? La viitorul lor ucis, v-aţi gândit vreodată, doamnă? La bieţii oameni goniţi de sărăcie, obligaţi să fie sclavi pe «plantaţiile occidentale», lăsându-şi copiii la bunici şi la rude? La numărul mare de sinucideri din rândul acestor mici nevinovaţi, făcute din disperarea singurătăţii”? Aici actorul face o radiografie social complexă și se dovedește aproape debordant și neiertător, demonstrându-ne cu acribie, care este idealul de om spre care tinde sărmana noastră politică autohtonă, pentru ce se fac legile în ţara asta, pentru ce există Guvern, Parlament, Procuratură, Şcoală, Biserică! Dar, oare, pentru ce se fac toate acestea? Numai pentru a reglementa transferurile băneşti, pentru a controla sferele de interese, cercurile de afaceri, de presă, de agrement, de trafic şi aşa mai departe? Unde este omul în acest conglomerat de legi şi de lupte politico-gangstericeşti? Aici, actorul Dan Puric ne oferă un răspuns paradigmatic și de referință: “Da, dragă doamnă, gândiţi-vă şi la singurătatea tragică a acestui popor”, pentru a ne convinge, dacă mai era nevoie, că veşnicia oamenilor, dacă există, nu este prezentă în viaţa asta, ci poate în reconsiderarea morţii ca după o altă viaţă. Din acest motiv, conceptul de veşnicie aplicat oamenilor nu poate fi demonstrat cu mijloacele ştiinţei, iar dacă ar fi valabil pe alocuri, atunci nu am mai fi oameni concreți și prezentați ca entităţi efemere aflate la capriciile timpului, căci s-ar schimba total definiţia omului, acesta devenind sine die, un gen de conştiinţă de sine absorbind veşnicia, supunând timpul şi concurându-l pe Dumnezeu!
În sfera sărăciei materiale şi spirituale, ca într-o cușcă de «animale bolnave»
Singurătatea pe care o invocă Dan Puric poate fi abordată sub multiple aspecte în vremurile pe care le trăim, pentru că se vorbeşte tot mai mult despre ea, considerată fiind un gen de atitudine individuală de adaptare sau neadaptare la viaţa socială. Din nefericire, se pare că tot mai mulţi dintre semenii noştri apelează la această atitudine de izolare mai mult sau mai puţin motivată, mai mult ori mai puţin înţeleasă de cei din jurul nostru, mai ales că pe scena politicii românești actuale se perindă atâția popândăi travestiți în cassandre ale vieții cotidiene. Unii dintre aceşti oameni sunt adeseori, singuratici cu adevărat, adică se izolează de societate în mod voit, preferă să trăiască în afara evenimentelor acesteia, deşi sunt şi ei, independent de voinţa lor, parte integrantă a ei. Sunt oameni care doresc şi decid, în cele din urmă, să trăiască departe de alte persoane, iar atunci când nu reuşesc să-i covertească pe alții, nu să-i convingă, pentru că nu au capacitatea de persuasiune, îşi modifică întregul comportament cotidian, astfel încât devin singuratici chiar şi în mijlocul familiei lor. Atâta vreme cât dezbaterile noastre publice, învăţământul şi ministerele nu vor conştientiza că cea mai importantă problemă în biata noastră societate este Omul, vom rămâne cu toţii în sfera incertitudinii şi sărăciei materiale şi spirituale, ca într-o cușcă în care se zbat «animale bolnave», iar dacă trebuie luptat pentru ceva sau pentru cineva, acel cineva este Omul. Statul, înainte de a păşi pe calea reformelor politice, administrative, economice sau de învăţământ, trebuie să-şi definească propria viziune despre om. În caz contrar, d-le actor Dan Puric, noi nu ştim și nici nu vom afla vreodată, cui se adresează politicienii noştri şi pentru cine luptă ei?
Sufletul acestui popor român, pe care Dan Puric îl vede tragic însingurat
Cauzele unei asemenea stări sunt extrem de variate şi nu pot fi înţelese din afară, dacă nu se reuşeşte cunoaşterea şi evaluarea cât mai obiectivă a situaţiilor concrete care au generat, pentru fiecare individ în parte, modificarea stilului său de viaţă, a comportamentului său general. De regulă, se porneşte de prea multe ori superficial de la întrebarea: Ce anume a determinat ca acest popor mioritic să se adâncească în însingurare? Evident, este greu de aflat răspunsul adevărat, atâta timp cât problemele cu care s-a confruntat individul în cauză, nu sunt cunoscute şi, în aceeaşi măsură, nu se cunosc trăsăturile dominante de temperament ale acestuia, mai ales că nu sunt elucidate condiţiile concrete de viaţă şi fondul caracterial care-i imprimă anumite atitudini faţă de normele scrise ori nescrise. Cu singurătatea acestui popor se întâmplă azi, cam ceea ce s-a întâmplat în decursul vremii cu obiectele de cult ale religiilor stinse. Pentru că fiind lipsite de ţesătura unor ritualuri în interiorul cărora să poată primi o întrebuinţare pe măsură, ele au avut parte de soarta relicvelor preţioase și au devenit exponate de muzeu sau articole de anticariat. Iar schimbarea destinaţiei lor a fost însoţită de o lamentabilă bagatelizare a însemnătăţii lor cultice. Căzute din graţia oficierii unei convenţii sacre, ele au avut parte de o maculare sui generis, mai ales că au fost reciclate în spirit modern, iar din odoare hărăzite ceremoniilor, au devenit detalii de decor profan: figurine, bibelouri sau podoabe de ornat lambriurile. Multe și complicate sunt uneori trăirile sufletului omenesc, ale acestui popor român, pe care Dan Puric îl vede tragic însingurat, pentru că în fiecare clipă din zi și din noapte, prins între greutatea impunătoare a trecutului și iminența viitorului imprecis și incert, precum o pasăre fragilă crescută într-o colivie, din străfundurile ființei sale poporul român privește încă în viitor! Poate că singurul lucru pe care îl poate face cu adevărat, singurul lucru pe care îl mai poate simți și de a cărui certitudine cu greu se mai poate îndoi, tocmai ca o dovadă a trăirii ca individ social, poporul român este nevoit să trăiască emoția vieții, fiorii iubirii și terifiantul sentiment al morții, pentru a renaște neîncetat, ca un Phoenix mitologic!
Profesor, Vasile Gogonea
