Depopularea continuă a satului românesc, privită şi analizată sub toate aspectele sale, cu siguranţă, în majoritatea cazurilor este receptată şi de către instituţiile bisericeşti, prin faptul că preoţimea de toate confesiunile din lumea satelor constată, pe zi ce trece, că se accentuează procesul de de îmbătrânire a comunităţii şi se diluează imaginea satului tradiţional, prin faptul că se reduce considerabil numărul botezurilor şi al cununiilor religioase, concomitent cu creşterea numărului deceselor şi al înmormântărilor, iar în ultima instanţă, întreaga viaţă a oamenilor este puternic marcată de spectrul sărăciei tot mai evidente şi al crizei de identitate pe fondul crizeu sanitare care este mediatizată la tot pasul. Conform datelor şi situaţiilor întocmite de către Institutul Naţional de Statistică, la 1 ianuarie 2018, de exemplu, populaţia urbană şi populaţia feminină erau majoritare, cam 58,3%, respectiv 52,6%, în condiţiile în care satele continuă să se îndrepte mereu spre depopulare, mai ales că actualul fenomen de îmbătrânire a populaţiei s-a acutizat şi a căpătat noi dimensiuni în ţara noastră, populaţia cu vârsta de peste 65de ani devansând cu mai bine de 210.000 de persoane generaţia tânără între 0 şi 14 ani, constatându-se prin cifre elocvente, în acest fel, că rata de îmbătrânire cea mai severă se întâlneşte în mediul rural. Se vorbeşte chiar despre inversarea istorică a populaţiilor, deoarece, până în 2030, nu mai puţin de 56 de state ale lumii vor ajunge să aibă mai multe persoane cu vârsta de peste 65 de ani, decât copii mai mici de 15 ani, deci numărul bătrânilor îl depăşeşte pe cel al copiilor, iar ceea ce s-a început în 1995 într-o singură ţară, ne referim la Italia, se va propaga până în 2030 în 56 de state cu economii diverse precum Noua Zeelandă şi Georgia, mai ales că povara îmbătrânirii populaţiei nu afectează doar state industrializate ca Japonia şi Germania, deoarece până în anul 2075, întreaga populaţie a planetei, va fi trecut de acest punct de schimbare demografică.
,,Depopularea trebuie să fie cea mai mare prioritate a politicii externe pentru lumea a treia”! (Henry Kissinger)
Efectele îmbătrânirii populaţiei se vor manifesta cu deosebire pe piaţa muncii, deoarece, dacă în urmă cu câteva decenii existau 10 salariaţi care trebuiau să susţină un pensionar, acum, în Italia, spre exemplu, există doar trei angajaţi la un pensionar, cu precizarea că în România, populaţia de peste 65 de ani, ar putea ajunge la aproape o treime din populaţia totală. Desigur, mediul rural din România şi amplificarea fenomenului depopulării ţării noastre presupune o atenție sporită în contextul cuprinzător al dezvoltării teritoriale, unde poate fi surprinsă o vădită diferenţiere, pentru că o perioadă de peste un secol, accentuarea procesului de industrializare a contribuit la o mai mare extindere a oraşelor în defavoarea unor zone rurale, cu deosebire a regiunilor din spaţiul rural intermediar și chiar periferic. La nivelul Comunităţii Europene, ruralul este definit prin dimensiunea colectivităților, prin gradul de folosire a terenurilor agricole, prin activități de ordin economic şi chiar cultural și prin amenajări diferite, fiindcă la nivel de spaţiu european, ierarhizarea şi ordonarea localităţilor rurale, raportate la populaţie se face într-un mod diferit de la o țară la alta, marja de cuprindere variind chiar de la 200 de persoane în Danemarca, Norvegia, Suedia şi în alte ţări nordice, până la 2000 de persoane în Franța şi Spania, uneori chiar la 10 000 de persoane în Elveția şi în Portugalia. În atenţia Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică sau O.E.C.D. au fost catalogate ca fiind așezări rurale zonele unde se constată că densitatea populaţiei este sub 150 de locuitori pe kilometrul pătrat, iar, în baza acestui criteriu, România ar fi o ţară predominant rurală, numai capitala și unele județe cum ar fi Ilfov, Prahova sau Iași, încadrându-se în categoria regiunilor cu specific urban. În anul 2014, populația rurală din România se cifra la 9.195.250 de locuitori, aproximativ 46,1% din totalul populaţiei ţării, mai redusă cu 1,03% față de populaţia din anul 2003, iar, în pofida faptului că echilibrul migratoriu e numai aparent, la o primă constatre se remarcă faptul că mediul rural pierde tot mai mult şi în mod iremediabil cea mai însemnată dintre resurse, resursa legată de potenţialul uman, în speţă, al tinerilor, fără de care punerea în valoare a zăcămintelor naturale atât de numeroase devine foarte dificilă. Merită subliniat faptul că migrația dinspre rural spre zonele urbane, cuprinsă între anii 1990 și 2012 s-a ridicat la 2.240.183 de persoane, satele fiind afectate de fenomenul depopulării care începuse încă din perioada industrializării socialiste, fenomenul de aşa-zisă migrație inversă dinspre urban către rural cifrându-se în perioada respectivă la aproximativ 1.890.807 de persoane. Din perspectiva de abordare a crizei satului tradiţional românesc, datorită fenomenului depopulării, transcenderea realităţii fizice de către viaţa trăită în credinţă a satului duhovnicesc, considerăm că poate conduce în mod necesar şi la observaţia că în decursul unei istorii îndelungate ca popor, instiuţia bisericii a însemnat centrul de viaţă care a coagulat viaţa şi existenţa comunităţii, dar, în acelaşi timp, lăcaşul de cult s-a dovedit şi construcţia spirituală în jurul căreia oamenii comunică unii cu alţii, deoarece, în timp ce mediul sătesc a început să reprezinte un cadru de viaţă de sine stătător, definit într-un context administrativ real, se constată că acelaşi sat se manifestă şi ca o entitate semnificativă şi de o importanţă crucială în cadrul eparhiei, prin comunitatea de parohie, asimilată şi acreditată ca o entitate distinctă în care preotul paroh se dovedeşte un lider spiritual şi un educator în viaţa comunităţii. Asemenea observaţii se reflectă în schiţarea monografiei comunei şi implicit a satelor aparţinătoare unei comune, în acest caz rolul bisericii fiind unul esenţial şi constituind un reper fundamental care se regăseşte în hrisoavele îngălbenite de trecerea timpului. Printr-o analiză atentă se constată că însuşi termenul de pământean sau de om al pământului pare a se înstrăina de ceea ce a însemnat odinioară a fi un om al locului sau locuitorul de baştină, care în limbaj liturgic este şi locuitorul dintotdeauna al pământului străbun, mai ales că pământeanul este însuşi omul fiinţial, făptura compusă din humus (humă) şi anima (suflet raţional), poate chiar o plămadă mistică între spirit şi materie, între plămada însufleţită şi pământul roditor, o simbioză prin care pământenii plămădiţi din veacul ancestral se întorc acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ca să poată fi redat un fragment din ceea ce înseamnă parastasul de pomenire. Trăitorul în mediul rural poartă în sine misterul pământului şi taina cerului, poate şi taina vremelniciei trupului şi a sufletului nemuritor, fiindcă el este o făptură modelată după chipul Creatorlui Cel veşnic viu, iar, analizând aspectele care diferenţiază tabloul în acest sens, poate s-ar desluşi pe undeva şi faptul că ţăranul cultivă şi dorul nestins, pe care îl cântă şi îl încălzeşte cu sufletul său, odată cu pământul, ca un dor nestins al veşniciei.
„Omul religios începe cu credinţa în Dumnezeu, iar omul de ştiinţă sfârşeşte cu credinţa în Dumnezeu”! (Emil Cioran)
Aşadar, pe lângă percepţia atemporalităţii faptului istoric, metafora veşniciei care s-a născut la sat, o asemenea mlădiere unică şi inconfundabilă, pentru unii poate însemna faptul că în vatra satului, poate cu mult mai evident decât se dovedeşte la oraş, întotdeauna este mai uşor percepută şi apreciată prezenţa Creatorului în produsul creaţiei Sale,adică în fiinţa umană, ca un dar nepreţuit care se cuvine mereu cultivat în semn de recunoştinţă acordată proniei divine, precum şi în legătura indisolubilă dintre practica de cult şi cultură, având ca fundament cultivarea pământului, o practică înrădăcinată în şiragul sărbătorilor roadelor pământului, asociată cu binevestirea holdelor, cu sărbătoarea semănatului, săparea fântânilor cu apă, strângerea celor dintâi roade ale anului agrar, fiindcă la răscruci de drumuri şi la marginea satelor, troiţele sfinţesc fântânile, precum şi culmile de deal şi drumurile din satele româneşti. Ţăranul evlavios de la sate se închină în faţa bisericii, posteşte în vremea postului, merge la slujbe, se spovedeşte şi se împărtăşeşte de mai multe ori pe an. Încă din străbuni, fiecare om se spovedea la preotul duhovnic în vreme de post şi lua Sfânta Împărtăşanie, iar după Rugăciunea Domnească, «Tatăl Nostru» se dăuga o spusă din bătrâni: «Doamne, iartă Sfântule, păcatele mamei şi ale tatălui meu, ale bunicilor mei, ale moşilor şi ale strămoşilor, ale naşului şi ale moaşei, precum şi ale mele, păcătosul!». În acest fel, respectarea postului de către omul credincios era şi este apreciată cu evlavie, iar, nesocotirea postului este considerată un mare păcat, înfruptarea nesăbuită cu carne în vremea postirii e sinonimă cu spurcarea sufletului şi a trupului! Prin slujbele de binecuvântare a pământului se remarcă şi o legătură trainică între rolul rugăciunii şi rezultatul muncii, efortul deosebit şi constant de a produce toate cele necesare vieţii, mai ales că omul credincios şi smerit se călăuzeşte după dictonul ca întotdeauna lucrul acasă sau la câmp să se înceapă cu slăvita rugă către Dumnezeu, cu minunatele cuvinte de slavă pentru Creatorul cerului şi al pământului! Realitatea rurală, aşa cum o concepem noi, despre care suntem convinşi că ştim totul, nu este un masiv stâncos ce ne striveşte, ci o stratificare de realităţi, un fel de album de foi aşezate una peste alta, unele imaculate, intacte, netede, altele boţite, strâmbate, pline de pete, pentru ca noi, din când în când, să mai dăm o foaie la o parte şi să constatăm că imediat apare alta. Atunci ne bucurăm sau ne înspăimântăm, după caz, şi oricum ne minunăm că n-o cunoşteam dinainte. Privind cu părere de rău imaginea satului depopulat, dintr-odată, imaginea noastră despre lumea în care trăim se schimbă, iar, din când în când, începem să devenim conştienţi de infatuarea, de superficialitatea care ne stăpâneşte. Dar, de multe ori, nici măcar teancul de foi care ne zboară zilnic din mână, îndepărtate cu violenţă sau pe nesimţite, devenite maculatură sau gunoi aruncat, nu ne trezeşte din inconştienţă. Câteodată, dobândim luciditatea prea târziu şi privim îngroziţi în urmă, ca unii care ne-am irosit fără de folos. Satul golit de oameni şi populat numai cu bătrâni demonstrează faptul că avem toate motivele să ne punem întrebarea: N-ar trebui cumva să începem a ne căuta în ciclul despre Apocalipsă al lui Durer? Pentru că, negreşit, undeva în vreun colţişor al imaginilor teribile, ne aflăm şi noi, când ne putem găsi acolo, pentru că marele pictor a reuşit să includă toată omenirea în celebrul ciclu, înţelegând, în genialitatea lui, că toţi suntem actori ai ultimului strat al realităţii, pe care de cele mai multe ori l-am ignorat! Îngroziţi de moartea pandemică, aşa cum ne doresc globaliştii, înlocuim adevărata sfinţenie cu surogate şi ne autoconvingem că ele sunt reale şi nu un înveliş de suprafaţă, pe care îl îmbrăcăm ca pe o piele otrăvită, sclipitoare, mincinoasă, cu care luăm ochii altora, care se ascund sub mască, la fel de superficiali ca şi noi, care au refuzat şi ei invitaţia la Cina cea de Taină! Să nu uităm nicidecum că, în pofida tuturor practicilor împrumutate din hipnoză, iluziile ateiste şi anticreştine rămân totuşi un fals drum, care duce oriunde altundeva, dar nici într-un caz în veşnicia la care aspirăm. În satul depopulat şi transformat în «lada de gunoi» a maharajahilor occidentali,
înlocuim valorile adevărate cu imitaţii cărora le atribuim o importanţă pe care nu o au şi ajungem să trăim într-o realitate golită de conţinut, o realitate a imitaţiilor,iar, când încercăm să ne autoconvingem că am ajuns la adevărata formă a realităţii, abia atunci descoperim pustietatea şi ajungem să ne întrebăm: oare, nu e prea târziu? Vedem un creştin oarecare că se apropie de scaunul spovedaniei întristat, şovăielnic, deznădăjduit, chiar întunecat la faţă, parcă nehotărât să spună totul, parcă neîncrezător că preotul poate să-l împace cu Dumnezeu, cu semenii şi, mai ales, cu sine. După încurajarea firească pe care i-o facem, dacă acel creştin se hotărăşte să fie sincer şi să nu ascundă nimic, se întrezăreşte deja o rază de lumină pe chipul său, iar, pe măsură ce-şi descarcă poverile de pe suflet, cu fiecare păcat mărturisit, lumina şi transfigurarea apar tot mai evidente. Duminica, în ziua când credincioșii participă la Sfânta Liturghie, reprezentanții guvernului se întâlnesc la Palatul Victoria ca să discute posibila impunere a certificatului verde la intrarea în biserici. Dar, numai oamenii care nu merg la biserică, pot să se întâlnească și să ia decizii politice când preotul oficiază Sfintele Taine, precum și să decidă în numele a milioane de români pentru care duminica e sfântă, iar Biserica este locul întâlnirii cu Hristos în satul românesc depopulat, unde puţinii vieţuitori mai cred cu tărie că doar credința și rugăciunea îi va mai putea scăpa de teama de pandemie și de instituirea restricțiilor de tot felul! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
