“Arta nu este o minciună, arta este adevărul absolut” (CONSTANTIN BRÂNCUŞI)
Dacă analizăm cu multă atenţie firul istoriei noastre milenare, singurul etnonim pe care locuitorii autohtoni din spațiul românesc și l-au asumat cu smerenie de-a lungul istoriei, ca element identitar, a fost cel de «român», cu trimitere explicită și foarte frecvent întâlnită, raportat la societatea și la modelul de civilizație universală constituită în jurul acesteia. Dincolo de aparenţe, asumarea acestui etnonim nu este rezultatul brut al cuceririi teritoriilor traco-geto-dacice de către Imperiul Roman, un stăpânitor care nu oferea accesul la cetățenie, deci, la identitatea de roman, decât ca beneficiu individual, ci se dovedeşte rezultatul unui lung șir de bătălii cultural-politice pe care toate populațiile încorporate în «ordinea globală» a Antichității romane l-au purtat pentru a dobândi egalitatea în drepturi cu elitele acesteia.
Fundătura de instituționalizare
a abuzului, brutalității și
bădărăniei care maculează
etnonimul de român
Din moment ce societatea românească supravieţuieşte, rezultă că are un anumit potenţial, adică, are resurse umane şi materiale, dar, din moment ce evoluează cu mult sub nivelul potenţialului, rezultă că nu şi-l valorifică în mod corespunzător şi că, deci, îi lipsește atât un ceva-anume, apt să o propulseze, cât şi un altceva-anume, apt să o direcţioneze pe o anumită cale. Trebuie să precizăm că edictul imperial din anul 212 a generat, prin efectele sale directe, nu un etnonim, ci un politonim: identitatea generalizată de «civis romanus», continuând să fixeze, ca și în epocile civilizaței romane anterioare, un gen de apartenenţă a individului la setul de reciprocități juridice privitoare la drepturi și obligații faţă de suprastatul construit în jurul Romei. Prin contrast cu constructul politonimic, etnonimul este şi amprenta identitară a unui dat natural, a unui «natione» utilizat în termenii epocii. Nu este în intenția noastră, aici, să analizăm parcursul deosebit de complex, deși liniar al termenului roman/român de la statutul de politonim la cel de etnonim, dar, vom insista să afirmăm că, la un moment dat, atunci când sensul juridic s-a estompat, mai ales ca urmare a regresului de statalitate pe care l-a cunoscut teritoriul de sinteză a Romanității Orientale, identitatea de roman/român a fost asumată de autohtoni ca moștenire a unei romanități idealizate, deci ca un dat şi demn de luat în seamă. Concurența naturală care se declanșează între cele două modele identitare: o romanitate de drept și o romanitate de fapt, în cele din urmă accentuează o dată în plus caracterul de dat natural şi îndeaproape moștenit al identității romane a unor comunități care se trezesc în situația de a fi excluse prin mecanisme deopotrivă obiective și subiective de la viața socială a României vestice faţă de Constantinopol. Pe această linie de front dintre romanitatea de drept și romanitatea de fapt, își face apariția cea mai importantă, în sensul de cea mai răspândită și cu putere de cvasi-echivalare clasă de etnonime alternative atribuite românilor: cea de «vlah» şi de «vlahi», atât de larg răspândite în spaţiul est-europen, atât în sudul, dar, mai ales în nordul Dunării. Revenind la zilele noastre mai apropiate de confuza epocă de tranziţie în care ne aflăm, să remarcăm cu nedumerire şi cu disimulată mâhnire că în viaţa românităţii secolului al XX-lea, putem analiza ce a însemnat mutilarea cazon-comunistă a personalității, în care interjecțiile «băăă!» sau «băi, ăsta!», împroșcate răstit-prelungit, constituiau apelativul definitoriu pentru instituția cazonă, regimul cazon în regimul comunist, deci regim în regim, fiind prin sine o fundătură de instituționalizare a abuzului, brutalității și bădărăniei care maculează etnonimul de român. La mutilarea cazon-comunistă se adăuga excluderea socială la care erau supuși intelectualii, pe considerente de tip «ăştia nu sunt clasa muncitoare», care ducea la marginalizare şi chiar persiflare mascată, aşa cum se mai întâmplă şi astăzi. Excluderea socială era atât de nihilistă încât, spre exemplu, în mijloacele de transport în comun pasagerii, deși te priveau în ochi de foarte aproape, priveau, însă, prin tine, fără nici cea mai vagă reacție că te-ar fi văzut, ca și cum ai fi fost total transparent, invizibil, neimportant, deci, ca și cum n-ai fi existat. Impactul acelei perioade, acutizat de sensibilitățile și expectațiile de a fi fost, de la concursul de admitere la examenul de stat, întâiul în promoție și, în ultimul an, încheitor, cu statutul unic al instituției respective de învățământ, putem spune că efectul a fost atât de devastator încât, atunci când aveai curajul să te retragi, pentru a-ţi crea senzația de cură de dezintoxicare, generau abjecția cazon-comunistă, cât și complexele de inferioritate și sentimentele de rușine socială, atât de apăsătoare până la obsesie! Desigur, la stadiul de structură socială deschisă, societatea îşi poate încadra funcţional poziţiile cu indivizi valoroşi sau cu indivizi mediocri, devenind, astfel, tot mai performantă, iar indivizii se pot împlini performant, devenind, astfel, tot mai valoroşi.
Potenţarea indivizilor pe măsura ocupaţiilor se realizează prin educaţie
Complementaritatea creată în acest fel între individ şi societate generează, atât echilibrul dinamic, apt să prevină convulsiile specifice mişcărilor egalitariste, cât şi un nou sistem de valori, bazat pe pregătire, carieră, cultură şi prosperitate, fiecare fiind privite cu acea relativitate pe care o impune buna cuviinţă. Mai mult ca oricând, în societatea contemporană, flexibilitatea structurilor constituind deja un «dat» istoric, rezultă că mobilitatea socială depinde de oferta de ocupaţii şi, respectiv, de potenţialul indivizilor de a răspunde acesteia. Dar, cum potenţarea indivizilor pe măsura ocupaţiilor se realizează prin educaţie, devine evident că acesta constituie vectorul de legătură dintre individ şi ocupaţie, deci, mijlocul de realizare, nu determinantul mobilităţii sociale şi chiar al dinamicii structurilor sociale. Condiţionarea socială a mobilităţii individului este atât de mare, încât orice societate stratificată se defineşte prin existenţa unei probabilităţi determinate de a prevedea statusul unui individ la un moment dat, pe baza cunoaşterii statusului său ori al familiei sale la un moment anterior, ceea ce în limbaj popular se poate parafraza prin expresia «spune ce eşti sau de unde provii, ca să-ţi spun ce vei fi», mai ales că din această probabilitate rezultă măsura în care structura socială determină structura educaţională şi, prin aceasta, structura ocupaţională, respectiv măsura în care inegalitatea socială determină inegalitatea şanselor şi, în consecinţă, perpetuarea inegalităţii. Se ştie că în România celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, industrializarea comunistă a stârnit o mobilitate socială uriaşă, dar statusurile dobândite astfel, chiar şi cele înalte, de inginer, de economist, de profesor, manifestându se, conform principiilor comuniste, necompetitiv, deci, în mod nevaloric, şi, conform practicii comuniste, sub presiunea discreţionară a activiştilor şi securiştilor, deci, în mod antivaloric, mai ales că acestea s-au devalorizat la nivel de roluri de mici funcţionari şi chiar de muncitori necalificaţi, pentru corvezi în agricultură, construcţii şi salubritate. În acest fel, mobilitatea socială, constând în obţinerea de diplome, nu de statusuri sociale autentice, a fost o mobilitate aparentă, care, creând indivizilor anumite pretenţii de status, dar nu şi posibilităţile de rol de a şi le satisface, a dus la forfecarea şi prăbuşirea motivaţională a acestora într-o apatie ce părea de neclintit, aşa cum pare şi acum la trei decenii de la evenimentele din decembrie 1989, când, iată, Ion Iliescu este acuzat şi dat pe mâna justiţiei sub acuzarea de «crime împotriva umanităţii»! Ironia istoriei, cum ar spune unul dintre clasici!
Ţara a fost transformată într-o scenă generalizată de dezmăț perpetuu?
Deşi unele statusuri sociale vitale, precum cele din medicină, şi-au putut practica rolurile, ţinându-se cont, însă, că aceasta s a produs în condiţii de întârziere informaţională şi tehnologică de ordinul deceniilor faţă de nivelul mondial şi, respectiv, în condiţii de salarizare ce au convertit deontologia în lichelism, rezultă că şi în aceste cazuri, mobilitatea socială ascendentă a fost, într o măsură semnificativă, tot aparentă. Dacă în societatea românească mobilitatea socială s-ar manifesta ca într-o societate dinamică, ar exista şansa ca ponderea categoriilor etichetate ca «naşpa» sau ca «pulime» să scadă şi, deci, să se diminueze şi efectele trenante ale inerţiei lor statice asupra dinamicii societăţii. Cu certitudine, din moment ce în societatea românească de după 1989 au parvenit, prin îmbogățire, preponderent mitocanii, semidocţii şi mediocrii, e clar că, îmbogățindu-se, aceştia n-au mai resimțit constrângeri materiale și, astfel, nici constrângeri comportamentale, comportându-se exact cum «cere mușchii lor», adică și mai mitocănește, ceea ce înseamnă că, prin parvenire, mitocanii nu se emancipează, ci, se hiperbolizează, se maximizează în prostia lor! Așadar, sub avalanșa supralicitării prostiei şi a mediocrităţii, societatea românească este, la nivel central, strivită de călcâiul clanurilor de cumetrie, iar la nivel judeţean şi local, închisă în feudele noilor maharajahi, prin puterea de şantajare pe care o au aceştia de a acorda alocaţiile sociale în funcţie de interesele lor electorale, iar de aici, rezultă că starea de «naşpa» sau cea de «pulime» este supusă programatic perpetuării ca iobăgime electorală şi că, deci, şansele ieşirii din această stare sunt impredictibile. Așadar, aflată la discreția clanurilor de cumetrie și a parveniţilor locali, țara a fost transformată în scenă generalizată de dezmăț perpetuu, scenă de pe care aceștia se dedau la spectacole de cea mai grotescă factură, când jefuiesc pe față în proporții de feude, se înscăunează în funcții și salarii și se împopoțonează cu cele mai înalte titluri academice și ordine de stat prin aranjamente de amantlâc și gașcă, se trimit unii pe alții în excursii de stat pe tot globul, își savurează zgomotos patriotismul în concedii exotice, strigă în gura mare, chiar și în fața justiției, că sunt mafioți, toate acestea derulându-se ca și cum țara a fost predestinată să le fie lor pradă. Pe această bază, după 1989, etnonimul de «român» a fost demonetizat, ironizat şi persiflat în unele publicaţii occidentale, românului refuzându-i-se şi dreptul de a fi patriot şi naţionalist! De multe ori în istoria noastră modernă, afirmarea naţionalităţii şi a spiritului patriotic au constituit acte de mândrie şi de curaj, pentru a scoate în evidenţă ceea ce în cultura română au însemnat acele tipuri de personalitate, stiluri de conducere, situații și evenimente de consacrare științifică și de conștientizare a valorii de sine a omului din spaţiul mioritic, mai ales că pentru omul valoros care mai există astăzi, contează şi nivelul actual de consacrare științifică și de conștientizare valorică ce se dovedeşte pregnant un vector cosubstanțial cu aprecierile celorlalţi oameni de bine! (VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA
