Educaţia…şi Lecţia de viaţă! Eminescu şi relaţia sa cu Regina Elisabeta – „Uiţi că vorbeşti cu regina României?“, „Da, dar nu cu regina poeziei!“

821

Pentru că ne aflăm în săptămâna care succede «Zilei Culturii Naţionale», iar faptul că personalitatea lui Mihai Eminescu, cel mai mare poet al neamului românesc, aureolează pentru totodeauna identitatea inconfundabilă a ţării noastre, am găsit de cuviinţă să ne oprim puţin şi să pregustăm o clipă din frumuseţea cea nedesvrăjită a veşniciei, poate uşor întrezărită din perspectiva relaţiei dintre Mihai Eminescu şi Regina Elisabeta (Carmen Sylva) a României. Dacă abordăm problema printr-o extensie terminologică, am putea vorbi chiar despre doi scriitori contemporani ai secolului al XIX-lea, apropiaţi prin preocupările lor literare, dar profund marcaţi de o distanţare socială evidentă, aceasta fiind poate una dintre cauzele pentru care o astfel de situaţie a fost caracterizată de către analişti ca fiind o relaţie glacială între două personalităţi pline de sensibilitate! În multe cazuri, nu poate fi exclusă admiraţia destul de sinceră a reginei faţă de marele poet, în ciuda faptului că Mihai Eminescu a fost antimonarhist şi nicidecum un apropiat al Casei Regale, ba dimpotrivă, era un mare admirator al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cu toate că regina şi marele poet s-au întlnit faţă în faţă numai de două ori, cu prilejul căsătoriei principelui Carol cu principesa Elisabeta și cu venirea acesteia în țară, în anul 1869, tânărul Eminescu a scris poemul dramatic sugestiv intitulat «Povestea», în care principesa Elisabeth Ottilie Luise zu Wied, care avea 26 de ani, este văzută de către poet ca o «stea boreală, fiica reginei Miazănoapte și a regelui Nord, care dispare din cerul arctic», doar ca să apară „Prefăcută-n înger, femeie și vergină,/ Lucește mai frumoasă, surâde mai senină,/ În fruntea unei stânce, deasupra unei mări,/ Mireasa cea frumoas-a Domnului unei țări”, deci, ca într-un tablou colorat în metaforele geniului eminescian!

,,Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci”! – (Mihai Eminescu)
Născută la 29 decembrie 1843, regina Elisabeta, care semna cu pseudonimul literar Carmen Sylva, a fost contemporană cu Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850, iar, din perspectiva unor ciudate similitudini, cei doi sunt născuţi sub aceeaşi zodie, a Capricornului, mai ales că încă de la vârsta tinereţii, ambii erau inspiraţi de muza poeziei şi s-au întreţinut la propriu din scris! De altfel, în analele vremii, Casa Regală a României era socotită una dintre cele mai sărace din Europa, deoarece, îşi completa veniturile inclusiv din drepturile de autor şi chiar prin reclamele Elisabetei pentru maşinile de scris, care erau la mare vogă în vremea respectivă, articolele fiind publicate în ziarele occidentale! Se pare că acestea ar fi singurele similitudini dintre caracterele şi destinele biografice ale celor doi protagonişti ai celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, iar, prima întâlnire indirectă şi «la distanţă» dintre poet şi regină, dacă poate fi vorba şi despre aşa ceva, se produce în anul 1879, când Eminescu traduce o poezie publicată în Germania de către principesa Elisabeta, dar, a fost considerată o traducere aspru criticată în presa vremii! Totuşi, prima întâlnire faţă în faţă, între cei doi, are loc la 30 octombrie 1882, în condiţiile în care fiind cunoscute preocupările de regină şi de scriitoare înzestrată cu talent literar, Elisabeta era şi o mare susţinătoare a domeniului artelor, salonul său fiind frecventat de către mari personalităţi culturale ale vremii, printre care se numărau la mare cinste: Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri şi George Enescu, printre aceştia fiind remarcată şi Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu şi doamnă de onoare a reginei Elisabeta, scriitoare şi ea, dar şi una dintre femeile despre care s-a afirmat că au fost iubitele lui Eminescu şi muză a poeziei cu titlul: «Atât de fragedă…», una dintre cele mai frumoase creaţii ale «poetului nepereche» al neamului românesc! Un episod relevant al relaţiilor dintre Eminescu şi Elisabeta se consumă tot în anul 1882, dar mai înainte de prima întâlnire faţă în faţă, când Eminescu a fost recompensat cu medalia «Bene Merenti», însoţită de o importantă sumă de bani, dar Eminescu a refuzat din start să ridice premiul, cauza reală fiind orientarea sa antidinastică declarată, chiar dacă Titu Maiorescu ar fi spus că la Eminescu fost modestia! Desigur, edificatoare pentru modul în care Eminescu percepea viaţa plină de picanterii amoroase de la Curtea Regală este o scrisoare trimisă de către poet iubitei sale de suflet, Veronica Micle, după izbucnirea unui scandal amoros la Peleş, în 1882, în care au fost implicate domnişoarele de onoare ale reginei şi doi diplomaţi belgieni. Cu o subtilă ironie, poetul vorbeşte despre Curtea Regală că seamănă cu un (h)otel, punctând imoralitatea şi decandenţa anturajului de acolo, când scrie Veronicăi Micle: „Să-ţi povestesc ceva neauzit – ca semn de demoralizaţie adâncă, care a pătruns în societatea noastră greco-bulgară. Curtea regală e un adevărat… otel. Toată lumea se-ntreabă ce s-a-ntâmplat la Sinaia. Garda de acolo a prins pe secretarul legaţiunii belgice ieşind noaptea pe fereastră de la domnisoarele de… onoare! În sfârşit… Regele şi Regina… n-au aflat nimic. Radu Mehail depeşează însă Regelui o telegramă cifrată prin care-l anunţă de tot ce se petrece la Curte. Adjutanţii M. Sale împreună cu domnişoarele trăiau toţi în concubinaj. Regele are însă obicei de-a pune tocmai pe aceste domnişoare să-i descifreze depeşele. Din nefericire pentru ele – toate plecaseră în pădure cu galanţii lor – nimeni nu era decât regina acasă. Regina se pune de descifrează însăşi depeşa şi-şi pune mânile-n cap. În sfârşit regele şi regina pleacă în pădure, la pavilionul de vânătoare, şi găsesc…? Întreaga companie de domnişoare de onoare lucrată ca după comandă de întreaga companie de adjutanţi. Scandal! Se zice că toţi adjutanţii şi toate domnişoarele vor fi daţi afară… dar… Iată un scandal fără pereche în analele curţilor europene“ («Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit»). După toate aceste relatări insolite, situaţia era destul de clară şi oarecum delicată, deoarece Eminescu era recunoscut ca un anti-dinastic de neînduplecat, însă, regina Elisabeta insistase mult, mai ales că în 1881, împreună cu Mite Kremnitz, traduce 21 de poezii ale lui Eminescu şi în felul acesta a insistat chiar pe lângă Titu Maiorescu să fie invitat şi Mihai Eminescu la salonul regal din Bucureşti! La data respectivă este consemnată prima întâlnire faţă în faţă dintre Eminescuşi regina Elisabeta, iar, poetul a venit îmbrăcat într-un frac împrumutat de la o cunoştinţă. Se menţionează în presa vremii că la întâlnirea respectivă, poetul părea indispus şi taciturn, pe când Elisabeta, un suflet bun şi sensibil, care era plină de zâmbet şi atrăgătoare, s-a purtat foarte frumos cu el şi i-a complimentat versurile prin cuvinte alese. În majoritatea timpului, cel care a vorbit mai mult a fost Maiorescu, iar după întâlnire, Eminescu i-ar fi reproşat acestuia că «l-a dat în spectacol» în seara respectivă! Poetul a fost servit cu ceai, personal, de către regină, iar mai târziu, sub influenţa întâlnirii, Elisabeta a notat faptul că poetul i-a lăsat impresia că felul în care a privit-o atunci era cea «a unui zeu servit de o muritoare», ca să nu mai spunem că în momentul în care Elisabeta îi aprecia la modul elogios versurile, Eminescu i-a răspuns cu un ton detaşat şi plin de subînţeles: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci”, deci, un răspuns al detaşării subtile de realitate!

,,Soarele este cel care vede lumea învăluită de căldură şi lumină. Fii mai întâi un soare şi apoi priveşte lumea”! (Carmen Sylva)
Se pare că momentul de referinţă al întâlnirii şi care va influenţa definitiv relaţiile dintre cei doi scriitori, s-a produs atunci când regina şi poeta Elisabeta, i-a cerut o anumită opinie despre una dintre poeziile sale, episod relatat de către Barbu Ştefănescu Delavrancea. Se păstrează consemnat în unele documente faptul că Eminescu i-ar fi răspuns reginei cu o sinceritate dezarmantă: „Majestate! În forma actuală, cred că ar fi mai bine să nu fie publicată”! Dar, obişnuită cu laudele peste măsură, Elisabeta a fost destul de supărată pentru acest răspuns, iar, potrivit unei relatări a lui Gheorghe Eminescu, nepotul poetului, regina i-ar fi spus: „Uiţi că vorbeşti cu regina României?“, „Da, dar nu cu regina poeziei!“, deci, o şarjă a contrarietăţii prin care Eminescu i-a spus reginei că respectiva poezie, ar fi mai bine să nu fie publicată, cel puţin în respectiva formă. La rândul său, Delavrancea a scris după episodul cu pricina, că numai două persoane au avut curajul de a contesta opera reginei, Mihail Kogălniceanu şi Mihai Eminescu, deci, doi Arhangheli ai culturii române şi doi mari admiratori ai Domnitorului Alexandru Ioan Cuza! E un fapt cert că după această întâlnire în care Eminescu i-a făcut o impresie neplăcută reginei, relaţiile dintre poet şi Elisabeta au devenit mai distante, iar în anul 1883, după apariţia poeziei «Luceafărul», regina găseşte prilejul de a fi la fel de acidă şi a considera că poemul este «o proastă imitaţie a lui Alecsandri», ca după un scenariu din «Legea talionului», una dintre cele mai dure legi cunoscute din vechime! În mod surprinzător, tot regina încearcă o îndulcire a relaţiei cu Eminescu, astfel că la insistenţa Mitei Kremnitz, care i-a relatat despre dificultăţile financiare şi de sănătate ale poetului, în anul 1884, cei doi se întâlnesc pentru a doua oară şi tot la Bucureşti, însă, Eminescu lasă din nou o impresie la fel de nefavorabilă, în condiţiile în care Mite Kremnitz relatează faptul că poetul a venit îmbrăcat nepotrivit pentru un dejun official de la Curte, a măncat zgomotos, a râs cu gura până la urechi şi s-a dovedit «nu prea curat» în ţinuta afişată! De altfel, Eminescu doar ce se întorsese din Italia de la tratament şi era într-o stare de sănătate şubredă, astfel că regina îl îmbărbătează şi îl încurajează să lupte cu încercările vieţii! Din acest motiv şi tot la insistenţele Mitei, regina solicită regelui Carol, să-i fixeze poetului o rentă viageră, însă acesta i-o aprobă foarte târziu, abia în anul în 1888, cu doar un an înainte de moartea poetului. Valoarea lunară a rentei respective era foarte mică, de numai 250 lei, în condiţiile în care, după stabilirea în străinătate a Mitei Kremnitz, rămasă văduvă şi cu doi copii, aceasta primeşte o rentă viageră anuală de 12.000 de lei, ca să facem o comparaţie care spune foarte mult! În scrierile sale social-politice, Mihai Eminescu spunea uneori: „Ceea ce am dori să se stabilească în convingerea poporului românesc e că, departe de a ne putea juca cu puterile noastre vii şi departe de a ne fi permis să le risipim, noi n-avem vreun prisos de puteri nici chiar pentru întreţinerea vieţii normale a statului român şi că trebuie să fim zgârciţi cu puţinul ce-l avem. Convingerea că suntem economiceşte săraci şi ca popor relativ slabi, ne va face cruţători cu banul şi cu sângele nostru; ne va face să cunoaştem că armata noastră nu există pentru a apăra creştinătatea ameninţată, ci pentru a ne apăra pe noi înşine; că veniturile statului nu sunt pentru a hrăni clase numeroase de paraziţi, ci pentru a ţine în regulă viaţa statului prin organe serioase şi cu ştiinţă de carte şi, în fine, că întreg organismul nostru social trebuie simplificat în măsură cu simplele trebuinţe ale unui popor sărac” (citat din articolul «E ciudat că tocmai noi…», publicat în Ziarul «Timpul», 27 septembrie 1878, în Opere, vol. X, pag. 126). Tot ceea ce am prezentat pană acum, nu face parte decât dintr-un context care îi apropie pe Mihai Eminescu şi pe Carmen Sylva (Regina Elisabeta), poate, mai mult decât atât, mai ştim că cei doi s-au întâlnit faţă în faţă, că Regina Elisabeta aprecia la superlativ opera poetică a lui Eminescu, deşi dezavua elanul antidinastic al jurnalistului Eminescu. În ceea ce priveşte poziţia acestuia faţă de Carmen Sylva, poeta-regină a generaţiei sale, merită privită ca o anecdotă care a străbătut veacul şi care vrea să ne arate că regina nu era la fel de elogioasă cu toată lumea, chiar dacă am considera că e doar o răutate a veacului respectiv, câtă vreme cunoaştem, de exemplu, că Eminescu a tradus din limba germană una dintre piesele renumte ale reginei, atât de plastic şi de româneşte intitulată: «Vârful cu Dor», care a fost jucată cu succes şi în micul teatru din Castelul Peleş. În încheiere, să menţionăm că o frumoasă istorisire a reginei Elisabeta despre poetul Mihai Eminescu spune cât toate cuvintele din lume: ,,Ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici…Mi-a sărutat mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes, mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova sa natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri…Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor toamna… Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci», a suspinat el”. Deci, aşa l-a văzut Carmen Sylva pe Mihai Eminescu, iar, cu toate că au mai existat unele întâlniri şi chiar discuţii literare, poetul nu s-a putut niciodată integra cercului patronat de către regină şi a rămas un geniu pustiu!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here