Cercetători din diferite domenii de activitate consideră că sufletul are nevoie de anumite trepte pentru a ajunge la lumea de dincolo, iar, la comemorarea marelui sculptor Constantin Brâncuşi, din ziua de 15 martie 2025, de la Mănăstirea Lainici, Preacuviosul Părinte Ioachim Pârvulescu, Stareţul Mănăstirii Lainici şi Exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Craiovei a ţinut să sublinieze faptul că: ,,Suntem creștini și ceea ce am făcut astăzi este în legătură cu ceea ce este dincolo de mormânt! Suntem ființe umane, avem trup și avem suflet, iar, sufletul este de la Dumnezeu și merge la Dumnezeu! Constantin Brâncuşi a avut o mare legătură cu transcendentul pentru că acum 68 de ani, sufletul său s-a mutat la ceruri, așa cum a făcut el «Pasărea Măiastră» ca să zboare! Este o mare legătură între noi și cei de dincolo de noi, iar, când plecăm dincolo, sufletul trece în transcendență, în lumea spirituală”, a menţionat Preacuvioşia sa, mai ales că aceia care au experimentat moartea clinică susţin că imediat după momentul decesului, sufletul se ridică spre cer, pentru ca mai apoi să treacă printr-un tunel în care se «vede» o lumină puternică spre care se îndreaptă sufletul. Odată ajuns la această lumină puternică, se poate spune că sufletul a ajuns «acasă», în locul unde se întâlneşte cu anumite persoane dragi. Într-o discuţie foarte interesantă pe care am avut-o recent cu domnul optician Ionică Boştină, un om cu un suflet mare, cu o minte ascuţită şi de o mare subtilitate, domnia sa a ţinută să menţioneze, fără a fi un brâncuşiolog declarat, că odată cu despărţirea sufletului de trup, trupul devine pământ şi putrezeşte, pe când sufletul, la ieşirea sa din trup, trece în împărăţia fiinţelor asemenea lui, adică, în împărăţia spirituală a îngerilor, aşa că după faptele sale bune sau rele, sufletul se uneşte cu îngerii!
,,Suntem creștini și ceea ce am făcut astăzi este în legătură cu ceea ce este dincolo de mormânt”!
Deci, ca să continuăm reflecţia noastră despre suflet, acesta poate fi înţeles ca o «voce discretă», intimă şi subtilă, pe care numai Bunul Dumnezeu o poate asculta. El ne-a lăsat acest mijloc tainic de comuniune și de comunicare personală și directă pentru a ne putea asculta atunci când suntem la mare nevoie, când Îl chemăm cu inima în smerită rugăciune. Iar, dacă ni se pare că Dumnezeu nu ne aude, atunci trebuie să schimbăm tonalitatea, chiar să vorbim mai încet! De multe ori, poate că e bine să ne rugăm în cât mai puține cuvinte, poate să ne rugăm fără cuvinte, ca să-L putem auzi pe Dumnezeu în liniște şi în meditaţie profundă, pentru că El este omniprezent şi poate auzi pentru a reţine cele mai tainice și subtile momente de liniște sufletească. Tocmai de aceea, orice suflet care este viu spiritual, care-l caută pe Dumnezeu, va intra în relație spirituală, nevăzută, cu Duhul Sfânt, fiind «călător» pe «Corabia Mântuirii», chiar dacă trupul se pierde! Pentru că nimic nu poate desface legătura tainică şi concretizată prin lumină a spiritului care Îl apropie pe Dumnezeu de suflet. Orice suflet însetat spiritual, nu moare, fiind suflarea lui Dumnezeu peste țărână, chiar dacă mai zăboveşte o vreme în trup, trăind o stare a celei de-a doua morți, a «morții eterne a sufletului nemuritor», pentru că sufletul nu poate sta veșnic separat de trup, deoarece, ontologic vorbind, sufletul și trupul au fost create împreună și în același timp, sunt și rămân legate unul de altul cu o structură labirintică de forțe, energii și relații subtile de natură divină, pe care descompnerea morții nu le poate anula definitiv. Referindu-se la Brâncuşi, Preacuviosul Stareţ Arhimandrit Ioachim Pârvulescu a ţinut să precizeze în cuvântul măiestrit de la sfânta lavră, că în procesul de transfigurare a persoanei umane separarea temporară și aparentă prin moarte devine soteriologic necesară pentru faptul că prin reunire, prin înviere, sufletul și trupul sunt ridicate din condiția originală, naturală, la o condiție și la o relație superioară, aceea a existenței durabile, perene, în prezența și lumina duhului sfânt! Ca urmare, despărțirea trupului de suflet prin moarte pământească este temporară, regretabilă și dureroasă omenește, fiindcă suntem ființe sensibile și inteligibile, cu pasiune în conștiinta finalității și a fatalității morții!
,,Brâncuşi a avut o mare legătură cu transcendentul pentru că acum 68 de ani, sufletul său s-a mutat la ceruri”!
Putem aprecia pe bună dreptate că despărţirea sufletului de trup este necesară ca o parte a planului divin de salvare, pentru o nouă trăire, structurare și remodelare spirituală, care devine şi o racordare a legăturilor intrinseci, a unei cosubstanţialităţi care există între suflet și trup. Aşadar, înnoite și redirecționate spiritual, dotate cu energiile harului divin, trupul și sufletul devin perene și capabile să moștenească Împărăţia veșnică a Lui Dumnezeu. Ca urmare, la învierea lumii, sufletele noastre se vor întoarce la trupuri precum păsările migratoare primăvara la cuiburile lor după o iarnă lungă și rece! După credința unora, după moartea trupului sufletele plutesc prin cer precum meteoriţii, dar, odată detaşate de legea naturii, de lumea pământească, sufletele vor intra sub forța de gravitație și de atracție a unei alte lumi, a unei realități perene şi imuabile! Domnul optician Ionică Boştină a ţinut să-mi spună la un moment dat, că prin minunile pe care le-a săvârşit în viaţa pământească, Domnul Iisus Hristos a fost uneori obosit, flămând şi însetat, dar pentru a sfinți nevoinţa noastră, pentru a o face mai acceptabilă, a fost flămând pentru a ne face pe noi mai sătui, pentru a binecuvanta pâinea noastră cea spre ființă, pentru că uneori a plâns, dar, numai pentru a transforma lacrimile noastre de suferință și de pocăință în lacrimi de bucurie și de sfințenie. Jertfa Sa pe Cruce a fost un rod al iubirii dumnezeiești pentru noi, cei mai mici şi iubiţi frați ai Săi. Învierea la Sărbătoarea Paştilor a omului obişnuit este alta decât Eternitatea lui Dumnezeu, pentru că timpul pascal omenesc, deși nesfârșit ca durată, nu este creator al unei lumi și a unui spațiu în afara lui Dumnezeu. Învierea omului de obşte este transcendentă, aşa cum este şi creaţia brâncuşiană, o ieșire din contingența timpului și a spațiului fără limite! Numai Dumnezeu poate să creeze peren, numai El poate distruge și învia lumea, numai Dumnezeu are puterea să facă și să refacă lucrarea mâinilor Sale. În concluzie, atunci când se desparte de trup, sufletul transcende timpul şi spațiul, legile naturii și ale gravitației pentru a se umple de lumină din mireasma de mir dumnezeisc! Poate şi ca o amforă legată de lutul pământesc, sufletul păstrează forma trupului care astfel se umple cu mirul proniei divine! Orice s-ar spune, sufletul este adevărata noastră fiinţă identitară, «eul» care ne definește ca persoană unică şi irepetabilă, ca entitate aparte, deși părem uniţi cu o mulţime de legături cu trupul, cu mediul înconjurător, cu dimensiunile transcendentale și serafice ale realității acesteia. Lipsit de lumina negrăită a sufletului îndumnezeit, trupul se prăbușeşte în lutul din care a fost zămislit! În final, să mai spunem că sufletul posedă valori și valențe transcedentale, celeste, de aceea, mereu se înalţă spre lumină, se ridică la ceruri de unde a venit, și prin înviere se reconectează cu sursa primară, cu Lumina sfântă a Lui Dumnezeu. Pentru că în viața din lumea aceasta suntem un creuzet de suflete, parte muritori, parte nemuritori, parte îngeri, parte spirite înrăite, parte ilustrare a sfințeniei, parte demonizaţi, parte materie și parte duh, parte trupuri și parte suflete aflate într-un spaţiu social, de fapt, constatăm că numai la sfârşit putem afla partea căreia prin Legea Lui Dumnezeu îi aparţinem!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
