Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – După ce au fost promulgate Legile Educaţiei, prin Decret prezidenţial – „Din punct de vedere științific, profesorul este doar organizatorul mediului educațional social și controlorul interacțiunii acestuia cu fiecare elev”!

După încetarea subită a grevei lucrătorilor din sistemul de înăţământ românesc şi după ce au fost promulgate ieri Legile Educaţiei prin Decret prezidenţial, pare ceva mai greu să spunem dacă funcţionarea corespunzătoare şi pe temeiuri normale a sistemului de educație poate fi considerată ca o condiție necesară pentru dezvoltarea personalității tinerilor noştri de astăzi. Din perspectiva unei abordări a omului ca o fiinţă bio-psiho-socială, se poate aprecia că evoluţia unei persoane care creşte şi se configurează în vederea formării sale ca personalitate unică şi irepetabilă constituie una dintre sarcinile principale ale societății moderne. Dincolo de alienarea unei persoane din cauze strict sociale şi prin îndepărtarea de propria sa esenţă, formarea unei personalități dezvoltate spiritual în procesul eoluţiei istorice a societății nu are loc automat, pentru că este nevoie de eforturi susţinute din partea oamenilor, iar aceste eforturi vizează, atât crearea de oportunități materiale şi financiare, condiții sociale obiective, cât și realizarea de noi oportunități de perfecționare spirituală și morală a unei persoane, prin direcţii care se deschid la fiecare etapă istorică. În acest proces putem vorbi despre o oportunitate reală de dezvoltare a unei persoane ca individualitate cu acces la totalitatea resurselor materiale și spirituale ale societății, iar, în altă ordine de idei, se poate vorbi şi despre o serie de condiții obiective care nu întotdeauna rezolvă problema formării unei personalități dezvoltate. Tocmai de aceea, periodic, trebuie să se organizeze un proces sistematic de educație bazat pe cunoaștere, ținând cont de legile obiective ale dezvoltării personalității, care servesc şi ca o formă necesară și universală a acestei dezvoltări. În ultimă instanţă, scopul procesului educațional este de a face din fiecare persoană în creștere un protagonist al actului creator, ceea ce necesită nu numai dezvoltarea mentală a copiilor, nu numai dezvoltarea potențialului lor creativ, dar, şi capacitatea de a gândi independent, prin actualizarea și extinderea cunoștințelor și prin dezvoltarea unui mod de gândire inovator! Mai este necesară şi dezvoltarea relațiilor, a opiniilor şi a sentimentelor, prin pregătirea tânărului de a participa la viața economică, socială, culturală și politică, inclusiv la formarea personală și socială, pentru dezvoltarea abilităților diverse, obiectul educaţiei ocupând locul central în care se află capacitatea de a fi subiectul relațiilor sociale, capacitatea și disponibilitatea de a participa la activități social necesare, din moment ce copilul este inclus constant într-o formă de practică socială! Însă, dacă organizarea sa specială este absentă, atunci influența educațională asupra copilului şi a tânărului student este exercitată de formele sale stabilite în mod tradițional, al căror rezultat poate fi în contradicţie cu scopurile educației.

,,Doar o modalitate de a stinge temporar un foc, nu de a rezolva o problemă”!
Ca să trecem şi la probleme reale, ca şi la situaţii concrete care implică personalităţi din domeniul educaţiei, să spunem că în opinia fostului ministru al Educaţiei, domnul Mircea Miclea, Profesor de științe cognitive aplicate, la Universitatea «Babeș-Bolyai» din Cluj-Napoca, fondatorul școlii cognitive în psihologia românească, ultima ofertă făcută de Guvern angajaților din educație este ,,doar o modalitate de a stinge temporar un foc, nu de a rezolva o problemă”, deoarece alocarea unui procent mai mare din PIB pentru educație este esențială, iar, la aceasta se adaugă o serie de măsuri privind o diferenţiere a salarizării în funcţie de prestaţia şcolară a profesorilor și un angajament la nivelul şcolii! Domnia sa invocă necesitatea unui compromis care nu va rezolva în niciun fel problemele din educaţie, pentru că este vorba doar despre o modalitate de a stinge temporar un foc, nu de a rezolva o problemă, aşa cum am precizat anterior, mai ales că problema e veche, deoarece este nevoie de 6% din PIB pentru educaţie, dacă vrem să avem o educaţie performantă. Domnia sa consideră că nu se rezolvă nimic substanţial în educaţie cu această mărire salarială, ci, doar se stinge un foc! Problema rămâne şi ea se va croniciza şi mai mult şi va deveni o problemă greu de rezolvat. Se atrage atenţia asupra ipocriziei cu care decidenţii de la nivel înalt, atât Guvernul, cât şi preşedintele, anunţă că revendicările salariale sunt justificate şi că trebuie satisfăcute într-un fel sau altul (sic!!). Din păcate, aceşti guvernanţi, atunci când au alocat 2,1% din PIB pentru educaţie n-au socotit că e ceva aberant şi au considerat că e bine, chiar dacă acest 2,1% din PIB la educaţie, cel mai mic procent de după Revoluţie, nu va rezolva problemele. Privitor la suma de 1.000 de lei brut oferită de Guvern personalului didactic și didactic auxiliar, Mircea Miclea consideră că e «o nimica toată», deoarece va fi «înghiţită» de inflaţia de până în iarnă, dar, e o modalitate «de a pansa sau de a opri o hemoragie», iar, în viitor, numai o mărire substanţială a salarizării poate fi o soluţie, mai ales că trebuie alocat un procent mai mare din PIB pentru educaţie, inclusiv şi pentru salarizarea profesorilor. În acelaşi timp, mai trebuiesc luate două măsuri: mai întâi, că salarizarea să fie diferenţiată în funcţie de prestaţia şcolară a profesorilor, pentru că sunt profesori care merită un salariu, nu dublu sau triplu, ci, chiar de cinci ori mai mare decât salariul pe care îl au acum, dar, mai sunt şi profesori care nu merită mai mult de 1.000 de lei, cât li se oferă acum! Dincolo de acest lucru, arată domnul Mircea Miclea, mai trebuie şi o angajare la nivelul şcolii, adică, şcoala să poată angaja profesori şi tot şcoala să-i disponibilizeze, dacă ei sunt incompetenţi, iar: ,,Desigur, o mie de lei e prea puțin, nu merită să faci diferențieri pe 1.000 de lei. Cred că e bine să se dea la toată lumea aceeași sumă de bani pentru cã oricum e prea puțin și, repet, va fi înghițită de inflație. (…) Revin, toată lumea știe, țările care susțin cu adevărat educația alocă 5- 6 şi chiar până la 8% din PIB pentru educație. Să menționez că la un moment dat, Costa Rica, o țară foarte săracă, pentru o vreme, ca să-și ridice educația a alocat 35% din PIB pentru educație! Vă puteți închipui? Să nu vină acum niște băieți care temporar conduc această țară și să ne spună nouă că nu sunt bani sau că nu putem aloca bani pentru educație!” a precizat fostul ministru al Educaţiei din România.

,,Educaţia este ceea ce rămâne, după ce uităm ceea ce am învăţat în şcoală!” (Albert Einstein)
E bine de ştiut că sistemul de educație format în plan istoric asigură faptul că tinerii, de la copii până la studenţi, dobândesc o anumită gamă de abilități, norme morale și îndrumări spirituale care îndeplinesc cerințele unei anumite societăți, dar treptat, mijloacele și metodele de organizare devin neproductive. Dacă într-o societate situaţia creată necesită formarea unei noi game de abilități și nevoi la tânăra generaţie, atunci aceasta necesită transformarea sistemului de învățământ, capabil să organizeze funcționarea eficientă a noilor forme de activitate reproductivă, iar, în același timp, rolul de dezvoltare al sistemului de creștere apare deschis, devenind obiectul unor discuții speciale, pe baza unor analize și metode specifice de organizare cu scop. Nu putem încheia articolul de faţă, fără a ne referi la situaţia jenantă şi de-a dreptul paradoxală în care s-a aflat domnul prof. Klaus Iohannis, care împreună cu preşedintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier au vizitat în timpul grevei Colegiul Național «Samuel von Brukenthal» din Sibiu, acolo unde președintele României a predat fizică și are blocat un post la catedră din anul 2000 (!!??) şi unde a zis că regretă că se întâlnesc în acest context, dar se bucură că elevii au venit, totuși, la discuția cu cei doi șefi de stat! Dar, la o întrebare incomodă a unei eleve, dacă domnul Klaus Iohannis ar fi intrat în grevă în cazul în care mai era la catedră, locatarul de la Cotroceni s-a eschivat vizibil şi a spus că nu poate să îi răspundă direct, deoarece declarația sa ar fi interpretată politic, dar ceea ce poate să spună e că i-a plăcut foarte mult să predea. În fine, elevii au mai întrebat şi despre modul cum poate fi stimulat interesul pentru politică al cetățenilor, în special al tinerilor, despre transparența deciziilor politice și riscul iliberalismului, dar, mereu răspunsurile parcă au fost cu trimitere la un psiholog rus, Lev Semionovici Vîgotski, cunoscut în special pentru munca sa privind dezvoltarea psihologică la copii și crearea cadrului cunoscut sub numele de teoria activității cultural-istorice, în care spune că: „Din punct de vedere științific, profesorul este doar organizatorul mediului educațional social, regulatorul și controlorul interacțiunii acestuia cu fiecare elev”, ceea ce demonstrează, dacă mai era nevoie, că formarea unui om ca persoană necesită din partea societăţii o perfecţionare constantă şi conştient organizată a sistemului de învăţământ public, prin depăşirea formelor stagnante, tradiţionale, formate spontan, iar, o astfel de practică de transformare a formelor consacrate de educație este de neconceput fără a se baza pe cunoștințele psihologice științifice și teoretice ale modelelor de dezvoltare a copilului în procesul ontogenezei, deoarece, fără a se baza pe astfel de cunoștințe, există pericolul unui impact voluntarist, manipulativ asupra procesului de dezvoltare, prin denaturarea adevăratei sale naturi umane, un fel de tehnicism în abordarea omului. (VA URMA).
Profesor dr. Vasile GOGONEA