Educaţia…şi Lecţia de viaţă – Dumnezeu vindecă trupul, pentru a pregăti mântuirea sufletului!

501

În Duminica a 6-a după Rusalii, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi Pericopa Evanghelică a «Vindecării slăbănogului din Capernaum» (Matei 9, 1-8; Marcu 2, 1-12 şi Luca 5, 17-26), o revelaţie a străluminării, prin care ni se dezvăluie cu înţelepciune duhovnicească acea legătură pe care o simţim şi o trăim prin osteneala nevoinţei noastre, de la iertarea păcatelor până la vindecarea de boli, tocmai pentru a înţelege deplin că Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul şi apoi trupul, fiindcă sufletul omului se îmbolnăveşte prin păcate lumeşti, depărtându-se de comuniunea cu Dumnezeu şi de iubirea proniei divine, iar iubirea de Dumnezeu şi faţă de semeni constituie singura stare sănătoasă a sufletului omenesc, vindecarea de păcate însemnând plămădirea legăturii omului cu Dumnezeu prin credinţă, smerenie, fapte bune şi multă rugăciune, desăvârşindu-se acestea toate prin împărtăşirea cu Sfintele Taine.În Duminica a 6-a după Rusalii, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi Pericopa Evanghelică a «Vindecării slăbănogului din Capernaum» (Matei 9, 1-8; Marcu 2, 1-12 şi Luca 5, 17-26), o revelaţie a străluminării, prin care ni se dezvăluie cu înţelepciune duhovnicească acea legătură pe care o simţim şi o trăim prin osteneala nevoinţei noastre, de la iertarea păcatelor până la vindecarea de boli, tocmai pentru a înţelege deplin că Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul şi apoi trupul, fiindcă sufletul omului se îmbolnăveşte prin păcate lumeşti, depărtându-se de comuniunea cu Dumnezeu şi de iubirea proniei divine, iar iubirea de Dumnezeu şi faţă de semeni constituie singura stare sănătoasă a sufletului omenesc, vindecarea de păcate însemnând plămădirea legăturii omului cu Dumnezeu prin credinţă, smerenie, fapte bune şi multă rugăciune, desăvârşindu-se acestea toate prin împărtăşirea cu Sfintele Taine.

“Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” 
Aşadar, după ce gadarenii Îl alungă cu nesăbuinţă pe Mântuitorul din ţinuturile lor, avem, iată, minunea relatată de către Sfinţii Evanghelişti, avându-l în atenţie pe acest slăbănog din Capernaum (Matei 9, 1), considerat un consătean de-al Mântuitorului şi cunoscut Lui, care ne este prezentat ca fiind înconjurat de dragostea şi afecţiunea a patru consăteni, deci, care nu era singur în lupta cu suferinţa, fiindcă cei patru îl slujeau, purtându-l pe umerii lor, iar Mântuitorul Hristos l-a vindecat graţie credinţei celor patru care îl purtau pe braţe. Credinţa lor a fost remediul, leacul vindecării slăbănogului. Deci, ajuns în Capernaum, în timp ce Mântuitorul propovăduia cuvântul Său într-o casă, patru bărbaţi credincioşi, dar şi milostivi, aduc înaintea Sa pe pat, un paralitic a cărui stare era atât de gravă, încât nu numai că nu putea veni singur la Hristos, ci trebuia să fie dus cât se poate de uşor, fără a fi zguduit prea tare, fapt pentru care este adus înaintea Lui Hristos, cu pat cu tot. Constatăm că textul Evanghelic surprinde lămurit momentul: «Văzând credinţa lor, Hristos i-a spus slăbănogului: “Îndrăzneşte, fiule! Iertate îţi sunt păcatele tale!”» (Matei 9, 2). Acesta este primul om iertat din lume, iar puterea de a ierta a preluat-o Biserica de la Întemeietorul ei, prin Apostoli (Ioan 20, 23). În momentul respectiv, pentru Dumnezeu, cei patru erau deschişi, când Însuşi Mântuitorul Hristos le-a putut vedea credinţa. Evident, credinţa celor patru în puterea dumnezeiască a Lui Iisus reiese şi din modul lor insistent de a ajunge în casa din Capernaum, în care Mântuitorul Îşi rostea predica Sa. Aceştia au cutezat să-l care cu greu, să se caţere pe acoperiş şi să desfacă grinzile ca să coboare pe bolnav până în faţa Lui Hristos, ca o dovadă de mare credinţă! Să ne gândim, cât se primejduiau aceşti oameni şi ce caraghioşi se arătau în ochii vecinilor, prin asemenea purtare, aparent ridicolă şi nelalocul ei! Dar, cât de ruşinaţi ar fi rămas în ochii tuturor, dacă, după atâta tevatură, ar fi trebuit să care înapoi bolnavul nevindecat! Şi atunci era, ca şi acum, teama de ridicol foarte mare, la fel şi frica de a da greş, dar, numai credinţa cu adevărat puternică şi de neclintit înfruntă ridicolul şi nereuşita, pentru că niciunul dintre cei patru, prin credinţa lor, nu se îndoia de izbândă! Aşadar, cât de importantă este credinţa unui om, în minunata vindecare a altei persoane! Cât de mult reprezintă marea învăţătură pe care o întâlnim adeseori în Sfintele Evanghelii, pentru că Mântuitorul, iată, văzându-le credinţa celor patru prieteni milostivi, i-a zis paraliticului: “Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2), iar concluzia pe care o desprindem este aceea că prea puțini dintre noi cunosc, din păcate, puterea smereniei, a lacrimilor de pocăință, a iertării, a exemplului bun, când mulţi cunosc sau laudă puterea banului, a mârlăniei, a infatuării, a politicianismului de faţadă, pentru că unii consideră că dacă nu ai tupeu, nu te descurci în viață, considerând că trebuie să fii neapărat și mârlan, un fel de neam prost, pentru ca să poți răzbi printre canaliile lumii de astăzi, apăsate de obsesia aşa-zisei bunăstări în distracţie!

“Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă?”
Din Parabola Duminicii a şasea după Rusalii, mai înţelegem că Mântuitorul a văzut şi credinţa bolnavului, a slăbănogului, de aceea, Mântuitorul îl şi numeşte «fiu», spunându-i “fiule, iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). Deci, să ne întrebăm: ar fi numit Hristos «fiu» pe un necredincios şi i-ar fi spus unuia lipsit de căinţă: “iertate sunt păcatele tale”? Căinţa este o condiţie a iertării şi nu poate exista, fără ruşine, fără frica de Dumnezeu şi fără credinţă! Mai aflăm că unii dintre cărturarii şi fariseii prezenţi, considerând că «numai Dumnezeu poate să ierte păcatele», cugetau în sinea lor că «Acesta huleşte!» (Matei 9, 3), reacţionând ca nişte pigmei frământaţi de invidie şi ură, care Îl coborau pe Hristos pe aceeaşi scară non-valorică depreciatoare cu a lor, fapt pentru care Mântuitorul demască gândurile lor, spunându-le: “Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă?” (Matei 9, 4-5). Aşadar, Mântuitorul îi mustră pe farisei pentru gândurile lor şi cine poate şti sau cunoaşte gândurile omului, decât numai singur Dumnezeu?! El singur vede sau ştie chiar şi ceea ce este adânc ascuns în inima omului! Mântuitorul Hristos a dovedit această cunoaştere a Dumnezeirii Sale, nu numai acum, ci şi în repetate rânduri. De atâtea ori vedem că şi puterea lumească, deși aleasă democratic, e văzută, mai devreme sau mai târziu, ca o putere falimentară sau coruptă, ca o non-putere în momente de calamitate sau de tragedie, pentru că în momentele grele, oamenii aleargă tot spre Dumnezeul, pe Care Îl uită când vine vorba de alegeri prezidențiale, parlamentare sau când le e bine şi sunt îndestulaţi şi ghiftuiţi! Boala este certarea Lui Dumnezeu, Care ne aduce aminte de ceea ce trebuie să facem şi ne trebuie întotdeauna, nu doar lacunar, câteodată! Aşadar, avem acest exemplu grăitor, prin ridicarea din boală, ca paraliticul din Evanghelie, (Mt. 9, 1-8), care e ridicat din pat de către Domnul, ca să meargă împreună cu El, în fiecare clipă. Poate că mulţi ne întrebăm: oare, ce este mai uşor: să ierţi bolnavului păcatele sau să-l faci sănătos? Oare, ce mai important, să-i vindeci sufletul sau trupul? Desigur, şi o faptă şi alta denotă neputinţa omului de rând. Aici Mântuitorul arată şi superioritatea sufletului faţă de trup, iar, întotdeauna, după îmbolnăvirea sufletului prin păcat, urmează şi suferinţele fizice ale trupului.

«“Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!” Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa»
De aceea, Mântuitorul îi tămăduieşte slăbănogului, mai întâi sufletul bolnav, iertându-i păcatele, deoarece, iertându-i păcatele, sufletul său se însănătoşeşte. După care, îi spune paraliticului: «“Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa» (Matei 9, 6-7), arătându-ne clar, nu numai legătura dintre suflet şi trup, ci şi aceea dintre păcat şi boală. Iată, sub privirile tuturor celor prezenţi, paraliticul se ridică din patul suferinţei, tocmai pentru a nu rămâne nici o urmă de îndoială în ceea ce priveşte fapta minunată a Mântuitorului. Mai mult, Hristos Domnul, îi porunceşte bolnavului să meargă acasă, ducându-şi patul, ca o adevărată mărturie tuturor celor din casa sa. Acolo unde mai înainte domnise păcatul şi suferinţa, să rămână de acum iertarea şi sănătatea. E foarte important ca atunci când ne vom confrunta şi noi cu astfel de suferinţe, să ştim să ne apropiem de Mântuitorul Hristos prin credinţă, întocmai ca şi paraliticul din Capernaum. E foarte importantă şi atitudinea celor din jur, care nicidecum nu trebuie să rămână nepăsători sau indiferenţi. E nevoie ca şi cei din jur să vină cu o vorbă bună, spusă întotdeauna cu suflet, pe care noi o mai numim şi compătimire. Apoi, este nevoie şi de ajutorul rugăciunii, prin care putem fi de un real folos celor aflaţi în suferinţă. Dar, desigur, este nevoie şi de participare în comuniune a celui suferind, alături de eforturile tuturor celor din jur. Iar aceasta începe prin virtutea nădejdii, pe care în limbaj profan o numim optimism. Iar, nădejdea presupune şi credinţa neclintită în Dumnezeu, avându-i mereu ca exemple de urmat pe toţi cei care prin credinţă s-au făcut bineplăcuţi Lui Dumnezeu. Să nu uităm că «Doctorul şi Ajutătorul celor ce sunt în dureri, Izbăvitorul şi Mântuitorul celor neputincioşi» este numai Dumnezeu! El singur este «izvor dumnezeiesc al milei şi adânc al marii milostiviri», Cel Care «tămăduieşte zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor», pentru că El, Hristos-Dumnezeu, operează mai întâi asupra bolii păcatului, numai în Biserică, prin Sfintele Taine: prin Spovedanie, Maslu şi Împărtăşanie, acestea mai fiind numite şi Tainele de însănătoşire. Numai după aceea, Hristos lucrează şi asupra afecţiunilor trupeşti, întocmai ca şi în minunea vindecării paraliticului din Capernaum. În viaţa de fiecare zi, constatăm că oamenii au tot felul de experiențe, cel mai adesea dramatice, tocmai de aceea, vor să-i atenționeze și pe alții despre ele, însă, puterea banului e o iluzie temporară, chiar dacă distruge viețile oamenilor, pe când puterea virtuții, fiind harul Lui Dumnezeu, e singura Lumină veșnică, pentru că ne însoțește în veșnicie, dovedindu-ne faptul că întotdeauna, Dumnezeu vindecă trupul nostru, pentru a pregăti mântuirea sufletului!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here