Poate ca un ales gânditor asupra veacului şi asupra destinului omenirii acesteia, Părintele Justin Pârvu avea în mintea lui pătrunzătoare harul aforismelor, al cuprinderii în cuvinte puţine a esenţei lucrurilor, a semnificaţiei unui eveniment sau a profunzimii unui concept de referinţă! Vom reveni cu multe aspecte desprinse din experienţa teologică deosebită a «Duhovnicului Moldovei», pentru că merită cu prisosinţă, mai ales că în viziunea Preacuvioşiei sale, a trăi înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu, deoarece a trăi înseamnă a dărui din suflet lumină în sufletul oamenilor, cu precizarea că în mintea noastră siderată de pandemie, Creatorului şi Atotputernicului pare o pretinsă utopie, dar, omul poate concepe un dar mai autentic decât cel al iubirii de Dumnezeu? A dărui iubirea ta Lui Dumnezeu înseamnă a-L aduce în existența ta duhovnicească, a-L face să devină autentic pe omul de lângă tine, nicidecum un om înstrăinat şi izolat ca în vremea stupidă a pandemiei! Desigur, această investiție nu se află sub semnul schimbului mercantil sau al profitului, ci sub semnul darului dumnezeiesc! Un răspuns la darul de iubire se realizează cel mai adesea pe un plan invizibil și întotdeauna într-un registru superior celui presupus investiției pe care o facem în sporirea vieții celuilalt. Acesta poate fi motivul pentru care asociem reciprocitatea iubirii cu intrarea într-o zonă a transcendenței, a vieții paradisiace sau a intervalului în care nemurirea devine o perspectivă a îndumnezeirii! Nu întâmplător, deși afirmația a existat înaintea noastră, fiecare dintre noi, credem că am inventat maxima potrivit căreia, îi datorăm faptul că a iubi înseamnă a nu muri niciodată, dar, în felul acesta, parcă ajungem să credem că omul are printre drepturile sale și dreptul de a iubi și de a fi iubit de către Bunul Dumnezeu!
,,Oamenii mărginiţi în efortul de a pătrunde misterul vieţii nu pot înţelege Ortodoxia”!
De multe ori, asociem în mintea noastră dreptul la iubire cu dreptul la viață, acesta din urmă, conceput ca un drept fundamental al omului, dar, tocmai această consacrare prin contagiune, a iubirii nestrămutate în raport cu viața trecătoare subliniază cu trăsături evidente situația paradoxală în care atașamentul față de drepturile omului este însoțit de o contestare tot mai vehementă a drepturilor omului ca valoare fundamentală, ca energie intrinsecă a modului de a fi credincios întru credinţa dreptmăritoare! Dar, totuşi, nu trebuie să facem abstracție de faptul că tot ceea ce este valoros şi sacru, parcă trece azi printr-un proces de contestare abulică, necontrolată, ca şi când face parte din modul de a ne întări în opțiunile noastre și de a ne reconfirma valorile pe care dorim să le menținem în viaţa secularizată, bazată numai pe legea banului şi pe dictatura bogaţilor lumii! Unui asemenea proces critic îi sunt supuse, cu tot mai multă fervoare, chiar drepturile omului, însă, nu acest proces al evaluării critice ne interesează în acest caz, ci, modul în care Preacuviosul Iustin Pârvu evidenţiază precaritatea unei viziuni laice, când asemenea critici rezidă în faptul că drepturile omului sunt cel mai autentic dar pe care cultura modernă l-a făcut umanității înstrăinate de Dumnezeu! Ele sedimentează structura identitară a acestei culturi în crearea civilizației de tip consumatorist şi atoateîmplinitor spre desfătarea trupului, mai ales că atunci când au fost gândite în spiritul unei aplicabilități universale, drepturile omului au avut pe lângă o dimensiune politică și una existențială în planul unei existenţe care se îndepărtează de Dumnezeu! De aceea, aplicarea drepturilor omului face prezentă în lume o formă de transcendență care ne vorbește despre valorile ultime ale civilizației moderne şi post-moderne aflată într-un evident declin! Drepturile omului nu ar fi putut să apară în altă cultură decât în cea vestică, desacralizată, dar, nu pentru că aceasta ar fi superioară altor epoci sau altor mentalităţi, ci, pentru că în nici o altă cultură edificarea civilizațională nu se revendică în mai mare măsură de la relația dialectică a drepturilor și responsabilităților omului care oscilează între sacru şi profan! Această dialectică stă sub semnul darului și valorifică mecanismele intrinseci pe care darul și dăruirea le presupun doar prin credinţa în Atotputernicul Dumnezeu!
Oferim spre adâncă reflecţie, doar câteva dintre cugetările Preacuviosului Părinte Iustin Pârvu:
«Cunoşti omul după felul cum face semnul Sfintei Cruci».
«Frica de a nu-ţi vinde sufletul este o datorie».
«Mulţi oameni sînt judecaţi pentru ce au făcut. Dar şi mai mulţi vor fi judecaţi pentru ceea ce trebuiau să facă şi n-au făcut».
«Biserica decade prin primirea umanismelor».
«Trebuie să ştii cînd să taci şi cînd să mărturiseşti. Dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De nu, trebuie să ai o raţiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus Dascălii Bisericii».
«Oamenii mărginiţi în efortul de a pătrunde misterul vieţii nu pot înţelege Ortodoxia».
«Monahismul este singura armă a unei naţiuni care trebuie să lupte întotdeauna în linia întîi».
«Responsabilitatea de a schimba viaţa spirituală a celorlalţi oameni a devenit bucuria fundamentală a vieţii mele».
«Pînă şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? »
«Dacă te atacă mândria, să te uiţi la soare şi să te gândeşti dacă poţi să-l faci, sau măcar un bob de grâu».
«Noi nu avem nevoie de reclamă. Noi avem nevoie de Viaţă care să rămână după noi».
,,Noi avem nevoie de Viaţă care să rămână după noi”!
Aceasta este o adevărată filosofie a unimii iubitorilor de înţelepciune divină, băută din acelaşi Sfânt Potir, grăită cu acelaşi foc necreat din cerul sfânt! Această tradiţie filosofică a părinţiei şi a filiaţiei divino-umane de-a lungul tuturor veacurilor, a celor ce poartă un Singur Nume. Nu iluzii neoplatonice şi tiranii apocatastatice, nu beţie de mărire, nu mofturi scolastice despicătoare de fir şi presupuneri zornăitoare în arginţi, fără Revelaţie de Sus, fără putere de mântuire, fără dovada jertfei de sine pentru Adevărul spus. Poate că de la Moise la părintele Justin, sfânta filosofie se răsfrânge într-o imensă corolă de siderări în faţa generozităţii divine şi se contrage într-o singură întrebare de ordinul praxisului divin: Dumnezeu caută la cea mai fină cută a inimii să vadă: Îl iubeşti? Şi aşteaptă, dând sufletul spre mântuire, ca un germen din întreg universul. De la oştirile heruvimilor, până la nisipul din adîncul mării, totul e astfel zidit, ca TU OMULE, să te mântuieşti! Galaxii şi aştri, aurore şi crepusculi, lave şi gheţuri, cedri şi magnolii, delfini şi furnici, toate făpturile cereşti şi pământeşti sunt nu pentru ele însele, ci, spre bucuria, slujba, uimirea, priceperea şi filosofarea omului. Iar ceea ce le întrece pe toate se concretizează în aceea că Însuşi Făcătorul Se face văzut, auzit, citit, pipăit, băut şi mâncat, ca să-ţi fie, ţie, omule, ca o Sfântă Împărtăşanie! Astfel, cugetând la tainele dumnezeieşti din fragedă copilărie, apoi în mănăstire, în temniţe, ca duhovnic şi ctitor şi căpitan de plai ceresc, Părintele Justin se veselea în rostul măreţ al acestora toate, şi se mâhnea adânc, dacă-l vedea respins. Dumnezeu l-a trecut pe Părintele Justin prin toate chipurile de vieţuire, de la mezin de ţăran vrednic în satul tradiţional creştin, la nevoinţa înaripată ca ucenic în vatra vechilor valori monahiceşti, la preot-ostaş vânător de munte în războiul teribil pe front, la fruntaş în educaţia bisericească evlavioasă, la mediul hiperintelectual al elitei româneşti şi al temniţei politice, la tortura şi chinurile de tot felul, la viaţa sihăstrească şi la zăvorâre, la muncile cele mai grele în minele de plumb ori la tăiat stuf, la slujirea ca duhovnic a mii de oameni, aşadar la toate chipurile de trăire pentru slava Lui Dumnezeu. Parcursul vieţii sale minunate este o frescă a întregii Sfinte Evanghelii, a călătoriei corabiei Ortodoxiei, a istoriei românilor, iar, toate acestea, absolut toate, se regăsesc în viaţa unui duhovnic întru sfinţenie, deci, în fiinţa preafrumoasă a Părintelui Justin Pârvu! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
