Educaţia…şi Lecţia de viaţă – Despre singurătatea omului însetat de “baia” de mulțime

260

Ultimele evenimente politice din Ucraina, dar și ceea ce se întâmplă mai întotdeauna pe scena politică din țara noastră, cu deosebire în ultimii ani, confirmă cât se poate de bine că un regim dictatorial și opresiv, care supradimensionează la un moment dat conducătorul providențial,  prin evoluția previzibilă a evenimentelor care se precipită, până la urmă se dovedește vulnerabil și detestat prin goliciunea de conținut a omului adulat atâta amar de vreme, dar și prin singurătatea fără margini a celui însetat de “baia” de mulțime!

O anumită conştiinţă tragică a ne-comunicării decente și a ne-comuniunii
coloanai_nfinituluiO apoftegmă a Sfântului Macarie, în care unul dintre cei osândiți îi spune acestuia că osânda constă în faptul de a nu vedea niciodată chipul celuilalt de lângă el, credem că ne apare ca o «Lecție de viață» după Duminica Înfricoșătoarei judecăți, deoarece putem avea o viziune cât se poate de relevantă asupra iadului, ca un spațiu înfiorător în care se cristalizează o anumită conştiinţă tragică a ne-comunicării decente și a ne-comuniunii, a închiderii în sine, a izolării în mijlocul mulțimii, când voința nestrămutată a însetatului de glorie deșartă și a grandomanului flămând de prea multă trufie, de înclinație pătimașă, plină de egoism, sfârșește prin a se închide în sine și a suporta chinurile iadului! De multe ori vedem și simțim că oamenii devin din ce în ce mai răi, capabili să lovească şi să ucidă pe cel de lângă ei cu acele cuvinte care sufocă internetul, scrise sau grăite, cu propriul corp, cu arme, în special atunci când interesele de ordin material, financiar sau politic sunt în joc. Mai constatăm că în multe cazuri a dispărut toleranţa, sentimentele nobile, decența, a încetat morala după care s-au ghidat străbunii noştri atâtea veacuri! Cuvintele, gesturile nu mai sunt spiritualizate astfel încât să-l facă pe cel de lângă noi să înţeleagă pe celălalt, să-l mângâie, să-l alinte sau să-i facă o viață tihnită! Din păcate, nu ne mai apropiem unii de alţii prin acel sentiment de iubire, nu mai suntem înclinați să facem bine, să fim un sprijin întemeiat aproapelui nostru. Prin experiențe de tot felul, avem senzația că trăim într-o lume aglomerată, că în fiecare zi vedem mai mult de 50 de chipuri, interacţionăm cu mai mult de 10 indivizi şi schimbăm idei şi concepte valoroase cu cel puţin unul. E un semn că societatea modernă nu percepe singurătatea în toată “splendoarea” ei, ba chiar scopul care “scuză mijloacele” tinde să elimine acest sentiment! Din păcate, în mod indirect, societatea aduce în discuţie o singurătate spirituală, care face o trimitere directă la persoana publică însetată de “baia” de mulțime!

Auzim mai mult de produse de marcă, decât nume de oameni de marcă
iov_pocaintaSă acceptăm, totuși, că singurătatea e un lucru referitor la calea de urmat în viaţă. Deşi mulţi se sperie de singurătate şi o refuză, aceasta se întâmplă tocmai pentru că atunci când eşti singur şi drumul tău nu se împleteşte cu al nimănui, din păcate ajungi să te ai doar pe tine însuţi mai tot timpul, ca un idol, dar și ca un obstacol de netrecut înaintea ochilor, ceea ce poate deveni cu atât mai insuportabil cu cât nu se întrevede nici o perspectivă de a ajunge la o răscruce de drumuri, acolo unde drumul tău să se întâlnească intempestiv cu al altcuiva. Desigur, adevărata singurătate pe care am numi-o însingurare, nu poate fi găsită decât în mijlocul mulțimii, acolo unde, crezând că ai ajuns la momentul unei întâlniri fatale, drumul tău îşi schimbă brusc o anumită traiectorie, cursul vieții firești. Răscrucea e totodată o deschidere şi o închidere, momentul în care deschiderea ta spre alţii, efect al circumstanţelor mai mult decât al propriei voinţe, îţi revelează lumina interioară a existenţei ființei tale. Fiecare dintre noi îşi aminteşte de cel drag doar pentru că, întâlnindu-l cândva, am avut pentru prima dată ocazia să descoperim ceva bun şi surprinzător în noi înşine, iar aceasta ne dă puterea de a lua-o din nou de la capăt și de a merge înainte! În calvarul existențial al însingurării se arată şi iadul pe care îl trăim deja uneori pe pământ! În societatea post-modernă de astăzi, nu putem omite cât de importante sunt adesea «brandurile», indiferent dacă ne referim la articole vestimentare, alimentaţie, produse casnice, servicii sau orice se poate vinde, iar după cum în funcţie de autor opera de artă primeşte o anumită valoare, tot astfel «brandul» a devenit punctul de referinţă pentru calitatea unui produs sau serviciu, simptomatic detașate de om, disociate de cel care le-a creat. În acest fel, firma are o personalitate distinctă, dacă se poate spune astfel, adică s-a transformat într-un “cineva“ care vorbeşte despre sine și despre propria ofertă. Cu alte cuvinte, «brandul» reprezintă un nume propriu, deci o identitate clar definită, cu o recunoaştere care îi conferă autoritate prin produse de marcă. Şi dacă sunt de marcă, înseamnă că sunt remarcabile, ne marchează prin ceva, ne atrag atenţia și curiozitatea, ne invită la o cunoaştere detaliată, la însuşire. Devine cel puţin ciudat faptul că auzim mai mult despre nume de produse de marcă, decât despre nume de oameni de marcă! Iar aceasta, pentru că se întâmplă să uităm că fiecare om este “cineva“ şi că fiecare om are într-adevăr un potenţial extraordinar de personalitate distinctă, fiindcă are capacitatea de a deveni “ceva“ chiar şi pentru noi!

Lumea în care trăim și “reţetele fericirii” din care a fost exilat Dumnezeu
Condiţia acestei deveniri presupune doar schimbarea unghiului de vedere, mai exact voinţa omului de a vedea pe alt “cineva“ în afară de sine şi de prototipurile societăţii de consum! Dar, abia de acum urmează proba esenţială: cine vrea să îl trăiască, să îl experieze pe celălalt ca să se bucure de el? Iată, aceasta înseamnă a fi un om de marcă: a-l descoperi şi a-l trăi pe celălalt, un gen de empatie spiritualizată! Cei care se află deja în această condiţie, numai că nu sunt întru totul conştienţi de lucrul acesta, deoarece în viaţa pământească există nenumărate diversiuni, distracţii, cum spune Pascal, care fac în mod curios ca păcătosul să nu-şi dea seama, în general, de neantul acesta în care se adâncește şi de starea sa de dislocare lăuntrică. Singurătatea este una dintre multiplele suferinţe existenţiale pe care omul contemporan, lipsit de afecţiunea semenilor, de grija societăţii şi de speranţa unui viitor liniştit, salvator, o resimte dramatic, tragic uneori, în ansamblul relaţional al vieţii de zi cu zi, al dogmelor, filosofiilor şi mai ales al modelelor pe care lumea în care trăim ni le propune drept “reţete ale fericirii”! În fond, acestea toate se dovedesc doar soluţii incapabile să vindece sufletul din care, voit sau nu, la un moment dat, a fost exilat Dumnezeu! O serie de cercetători susţin că singurătatea ar debuta încă de la naştere, când am începe să plângem pentru că ne despărţim de mediul în care ne-am dezvoltat, simţind că va trebui să fim singuri într-o altă lume. Şi tocmai din acest motiv am deveni sociabili, încercând pe tot parcursul vieţii să evităm singurătatea. Trebuie să recunoaștem că ignorarea, lipsa acută sau chiar eliminarea celeilalte perspective, cea pe verticală, adică a relaţiei omului cu Dumnezeu, ne lipsește de ceea ce numim speranţa de a accede spre mai bine!

Singurătatea și prăpastia iadului celor care plutesc “pe culmile disperării”
Paradoxal, singurătatea în mijlocul grupului sau al colectivului ne văduveşte chiar de socializare, ca element esenţial al comuniunii ce exprimă fondul existenţial al omenescului, de vreme ce Creatorul lumii este eliminat fără discernământ! Poate avem nevoie să ştim să ne trezim, să fim conştienţi că emoţiile sunt experienţe înregistrate în trecut, că ele ne ajută să recunoaştem lumea pe care am cunoscut-o în copilărie, dar nu aşa cum era lumea în mod real, ci aşa cum am perceput-o noi cu ochii și cu mintea copilăriei noastre, cu mărțișoare colorate și cu figurine care transfigurează imaginația noastră! În interioritatea noastră resimțim nevoia de o reală dorinţă de a fi cu adevărat în prezent şi de a percepe cu ochi lucizi, raţionali şi calmi ai maturităţii toate lucrurile care se petrec, visurile care “curg” prin vieţile noastre. Ne întrebăm temători şi nesiguri pe noi, oare, unde-i puterea de a risipi singurătatea omului însetat de “baia” de mulțime? Cum putem ajunge la un sistem politic viabil, cum pot eu ajunge la starea de mulțumire, când văd că oamenii din jurul meu au puterea să mă rănească, să-mi facă rău, să mă respingă, să-mi aducă atâta suferinţă?
Cum să fiu responsabil de tot ceea ce mi se întamplă, când văd că alţii îmi fac tot răul, când mă simt constrâns ca să accept puterea diabolică a celor răi? Ei, bine, tocmai aici avem nevoie de înţelegere, aici avem nevoie să ne îndreptăm atenţia, să ne scuturăm de frunzele moarte ale percepţiei eronate şi să acceptăm că în noi, în gândul nostru e o putere fantastică de a reînvia ca Pasărea Phoenix! Liberul arbitru e, în fapt, puterea noastră de a alege calea pe care mergem şi modul cum gândim! Cu mintea noastră putem creşte sau putem ateriza în prăpastia iadului politic sau în depresia celor care plutesc “pe culmile disperării”, cum spune Emil Cioran! Cu gândul necenzurat, dar și cu propria afirmaţie mental, ne putem sustrage din ghearele răului sau putem intra singuri în labirintul unei lumi nedeslușite!

Singurătatea, o liniște necesară fără de care omul nu poate gândi adânc
Cu promisiunea că vom reveni asupra acestei teme absolut fascinante și obsesive a singurătății, trebuie să apreciem că prin singurătatea fără margini a celui însetat de “baia” de mulțime se mai spune că prin această “stare de fapt” a existenței noastre purtăm singurătatea ca pe o haină grea, chiar foarte grea, pentru că ea se poartă cu dificultate și apare în viaţa omului pe neaşteptate, fiind îmbrăcată mai mult sau mai puţin conştient, ca o povară a purtării de grijă a anilor trecuți! În mijlocul «mulțimii însingurate», izolarea este adeseori clamată, dar nu dorită. Singurătatea pare ca o liniște necesară odihnirii trupului sau spiritului, o linişte fără de care omul în cauză nu poate gândi adânc, nu poate vorbi cu sine şi nu se poate asculta atât cât ar avea nevoie să o facă. Omul poate tânji după liniştea care îi permite să desăvârşească actul de creaţie pentru care are aplecare, să realizeze ceea ce şi-a propus. În fond, singurătatea fără margini a celui însetat de “baia” de mulțime poate fi liniştea fără de care individul nu poate simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu reuşeşte să se apropie de El, nu se poate concentra asupra rugilor pe care le înalţă către Divinitate sau nici nu poate asculta vocea dinlăuntrul său, care este semnul că Domnul îi vorbeşte în șoaptă! Singurătatea este, dacă vreţi, poarta prin care omul intră într-o lume a unor tipuri de tăceri asumate. De multe ori, de-a lungul vieţii, în vâltoarea evenimetelor care te acaparează, tânjeşti, poate, după câteva clipe de linişte şi de tăcere. Singurătatea îţi oferă și aceste daruri, dar dacă ea ajunge în viaţa ta cu discreție, înseamnă că acum, mai mult ca oricând, ai ocazia să vorbeşti cu tine, să petreci mai mult timp cu tine însuți şi, poate cel mai important, să te asculţi mai mult prin cuvinte nerostite. În acest fel, se intră într-un anumit tip de tăcere, lumea acesteia fiind nebănuit de vastă, fără să realizezi că în alte situaţii similare se caută doar liniştea celui eliberat din “baia” de mulțime!
Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here