Continuăm să analizăm cu mare atenţie aspectele care sunt legate de fenomenul manifestărilor prostiei din zilele noastre în mult comentata «ştiinţă a Prostologiei», prin exprimarea unor idei care sunt inspirate din realitatea cruntă în care trăim de peste treizeci de ani, de când ne paşte globalizarea, ducă-se-n pustie şi să plece acolo de unde-a venit, pentru că acum suntem o ţară dominată de analfabeţi funcţionali şi de plagiatori de titluri academice, dar, aproape hipnotizaţi de mirajul iluzoriu al unui Occident despre care Oswald Arnold Gottfried Spengler, un filosof idealist și istoric german spunea cu un secol în urmă că este în declin, motiv pentru care a scris lucrarea «Declinul Occidentului», în germană «Der Untergang des Abendlandes», pentru că şi nu era nicidecum un împătimit sau un gânditor cu vederi de stânga, iar, bieţii de noi, ne-am făcut un idol din banii occidentalilor, care ne-au furat cu aceşti bani tot ceea ce aveam şi noi mai valoros în România, creierele strălucitoare şi bogăţiile soluilui şi subsolului, oferindu-ne, în schimb, cu mare generozitate, firme gigant care să facă din români robi ai străinătăţii, ne-au oferit gunoaie cu sutele şi miile de tone, droguri la drumul mare şi homosexualitate de tot râsu-plânsul! Să revenim la acest Oswald Spengler care constata că drumul spre infern al occidentalismului a început cu mirajul ideii de progres, un miraj de faţadă care elimina din cultură cunoaşterea tacită, prin puterea non-verbalizabilă a unor exemplare umane de a fi paradigme demne de urmat ca un exemplu de cunoaştere tacită. Acelaşi autor spunea cu mintea lui şlefuită că «Socialismul nu este nimic altceva decât capitalismul claselor de jos», ceea ce este foarte adevărat, dar, nu mai puţin adevărat este şi faptul că la rândul său, după părerea noastră, capitalismul nu este nimic altceva decât socialismul claselor de sus, domnule Spengler, pentru că tu însuţi ai impus dogma: «Totul este şi trebuie să fie verbalizabil», sintagma care stă la începuturile declinului occidental, mai ales că un alt geniu care a dezvoltat logica modernă şi filosofia limbajului, Ludwig Wittgenstein, la rândul său, a devenit faimos pentru cenzurarea acestei dogme considerând că nu totul este verbalizabil, iar ceea ce este verbalizabil prin globalizare devine plin de nonsensuri şi de false probleme care se regăsesc în mass-media!.
«Prostia e nemuritoare»!
Dar, pentru că ne-am propus un demers mai puţin discret în universul controversat al prostiei şi al prostologiei, să reamintim că «Prostia e nemuritoare», aşa cum afirma aproape resemnat, în urmă cu aproximativ un secol şi două decenii, I. L. Caragiale, mai ales că nimeni nu a găsit până acum un argument prin care să combată afirmaţia dramaturgului român sau vorbele pline de duh despre nerozie, ale unor filosofi sau cercetători celebri. De exemplu, la vârsta de 25 de ani, scriitorul francez Martin Paige își tipărește primul său roman, «Comment je suis devenu stupide» («Cum am devenit prost»), mai ales că a deveni mai prost nu este întotdeauna o idee rea, ba chiar îl preocupă până la obsesie pe Antoine, protagonistul romanului, care crede că a gândi, în lumea asta, a devenit un handicap la fel de periculos ca oricare altul, deci, gândirea este un demers riscant! Deși tânăr și inteligent, eroul romanului este confuz și se simte bătrân datorită bolii sale de a gândi prea mult, cu toate că înțelepciunea cu care a fost înzestrat de natură o socotește a fi un blestem care apasă asupra integrării sale în societate. Drept urmare, își pune la bătaie toată inteligența pentru a intra și el în categoria reconfortantă a imbecililor fericiți care ajung în funcţii şi demnităţi publice, crezând că funcţia îi face mai oameni! Prin monologul personajului principal, autorul aduce argumente atât de pertinente în favoarea deciziei lui Antoine de a deveni prost, încât ne derutează concepțiile și ne face să-i compătimim pe oamenii inteligenți, votându-i cu mintea încuiată pe agramaţii şi afaceriştii de două parale care cu mintea lor de tăciune înveninează mersul obișnuit al civilizației moderne! Dar, ni se mai spune şi faptul că oamenii proști au și o conștiință foarte tolerantă și fericită, deoarece ei nu realizează condiția în care sunt, dimpotrivă, cred că sunt descurcăreți, instruiți, ba chiar erudiți cu diplome şi cu titluri academice plagiate sau cumpărate la tarabă! ,,Așa cum cei vii știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic, eu cred că a fi inteligent este mai rău decât să fii prost, pentru că un prost nu-și dă seama ce e cu el, pe când cineva inteligent, chiar dacă-i umil și modest, tot o știe”, subliniază autorul prin spusele lui Antoine! Să mai adăugăm faptul că Spinoza a dat următorul îndemn: «Să nu deplângi, să nu râzi, să nu deteşti, ci să-nţelegi», însă, pentru Antoine, înțelegerea reprezenta sinucidere socială. El constatase că încercând să înțeleagă totul, învățase să nu trăiască, să nu iubească, să nu mai guste din viață. Pe de altă parte, cine-i înțelege pe cei care încearcă să înțeleagă? De multe ori, ucizi ceea ce vrei să înțelegi, asemenea medicului stagiar care nu poate cunoaște decât prin disecție. Cei proști se bucură de viață, de tinerețe, de dragoste, fără să distrugă aceste daruri prin încercarea de a le înțelege. Caragiale ne transmite aceeași idee, doar că în cuvinte mai simple: «Dacă vrei să cunoști lucrurile, privește-le de aproape», dar, dacă vrei să-ți placă, «privește-le de departe», o idee pe care am întâlnit-o cândva şi la Einstein! Pentru oamenii proști, frumosul este ceva evident, clar, accesibil, fățiș, un frumos de care merită să te bucuri, dar, la celălalt pol se află lumea confuză a inteligenților, în care totul e relativ și discutabil. Mai mult sau mai puțin cinic, dar, destul de tranşant, lord Basil, un personaj sentențios din «Portretul lui Dorian Gray», afirma că «Frumusețea adevărată ia sfârșit acolo unde începe expresia intelectualizată», având în atenţie şi faptul că frumusețea este, probabil, cel mai înșelător dar al naturii, deşi, în viață, ne dorim să ne înconjurăm de frumos, pentru că nu ne place lumea în care trăim, într-o societate sufocantă prin imbecilitate și servilism, în care valorile sunt răsturnate și sunt încurajate lipsa de fond și de caracter uman. De cele mai multe ori, prostul este cel care crede că știe multe, că n-are dubii și este dispus oricând să dea explicații convingătoare, iar, pentru că știe că știe atât de multe și n-are frământări, este și fericit! Sunt un om obişbuit, dar, să gândesc, să încerc să înţeleg, nu mi-a folosit la nimic, ci mi-a adus numai neajunsuri. Să reflectezi nu este o operaţie firească, pentru că te răneşte, ca şi cum ar scoate la iveală cioburi de sticlă şi bucăţi de sârmă ghimpată amestecate cu aerul. În faţa prostului şi a dementului, dacă mă consider un om normal, nu reuşesc să-mi opresc creierul şi să-i încetinesc ritmul. Mă simt ca o locomotivă cu abur, ceva mai veche, care se năpusteşte pe şine şi care nu se va putea opri niciodată, căci carburantul care-i dă puterea vertiginoasă este lumea proştilor care conduc şi sfidează lumea din adâncurile prostiei!,Dar, pentru că a-i băga în seamă pe proşti e prea mult, poate că ajunge, iar, ce e PREA MULT strică, aşa că e mai bine să ne referim la faptul că intelectualitatea care sfidează prostia poate fi un «accesoriu» indispensabil, nobil și util, însă poate foarte ușor să izoleze individul într-o bulă a singurătății, a bolii de a gândi prea mult, a realității tălmăcite și răstălmăcite și a unei vieți insipide, mai ales referindu-ne la ceea ce spunea fostul ministru al Educaţiei Naţionale, prof. univ. dr. Mircea Miclea, care considera că, deși suntem tot mai mulți, se pare că suntem tot mai singuri. În acest sens, o serie de studii (Berguno et al., 2004, Weeks, 1994) au arătat că cel puțin 80% dintre respondenții sub 18 ani și 40% dintre adulții peste 65 de ani se simt adesea singuri. Un alt studiu influent, publicat în 2006 în «American Sociological Review», arată că, spre deosebire de 1985, când americanii aveau, în medie, trei prieteni de încredere, în 2004 aveau doar două persoane apropiate cu care să poată discuta chestiuni personale relevante (McPherson et. al., 2006). De fapt, încă de acum 100 de ani, Emil Durkheim ne atrăgea atenția că am trecut de la societăți organice la societăți anomice, în care calitatea relațiilor interumane e puternic deteriorată. Ca urmare, trăim în aglomerări urbane tot mai mari, dar ne simțim tot mai singuri în aceste mari mulțimi de oameni.
„Nu am venit să stric Legea, ci să o împlinesc”!
Existențialismul a consacrat singurătatea ca o stare definitorie a ființei umane: suntem singuri, într-un univers care n-are sens, nu știm de unde venim și nici încotro mergem. Oare, ce se întâmplă cu singurătatea noastră? Încercăm sici un răspuns cu o revenire atentă şi insistentă la Spengler, care considera că de cele mai multe ori, nici nu se mai poate vorbi despre sensul economic al cunoaşterii tacite: faptul că nimeni nu poate cunoaşte «geniul» care acţionează în realitatea pieţelor în care totul e de vânzare, de la bunuri materiale până la carne vie, ci, dimpotrivă, ne facem idoli din cei care susţin că pot verbaliza cunoaşterea tacită (prin definiţie non-verbalizabilă) a evoluţiilor economice, cum este azi Klaus Schwab, preşedintele Forumului Economic Mondial, un neomarxist considerat aproape luciferic şi care este stăpânit de convingerea că nimic nu e tacit, că totul poate fi cunoscut în economie, luând ca reper esenţial ideea de progres. Dar, pentru că altădată se vorbea despre «ordine şi progres», oare, unde mai este ordinea în această dezordine programată, când ceea ce se pierde sub mirajul progresismului este întotdeauna un fapt care rămâne totalmente necercetat? Se pare că se pierde ceva secundar, când altceva se câştigă în principal! Necercetarea aceasta face din cultura occidentală a progresului non-stop o pasăre cu o singură aripă şi zborul ei nu mai tinde către cer, ci către infern, aşa că mirajul occidentului, după Spengler, transpare, de pildă, prin revenirea ideii dirijării pieţelor în gândirea conclavului de la Davos. În lumea economiştilor oneşti, care astăzi lipsesc aproape în totalitate, încă din 1918 a fost clarificat falimentul iminent al dirijismului economic şi se apreciază că este inutilă revenirea la acest dirijism, pentru că el propune o utopie de nerefuzat (mai dreaptă o redistribuire a avuţiei), ştiindu-se, matematic, că singurul rezultat pe termen lung al utopiei nu este echitatea distribuirii averilor, ci concentrarea lor în centre oligarhice de putere financiară globală. Să nu mai trăim în iluzii, capacitatea culturală a Occidentului de a refuza această utopie mincinoasă a scăzut până aproape de zero absolute! Ar fi fost necesar respectul pentru cunoaşterea tacită (despre care a scris mai întâi Oswald Spengler) pentru a produce argumentele refuzului globalismului! E mult prea multă justiţie în acest discutabil tacit, decât în verbalizare! A tăia această aripă a lumii produce furtuni de frazeologie goală ce prezintă ca pe un plin şi golul din sufletele oamenilor! Trăim tot mai mult într-o astfel de lume! Ne dăm seama cât falset avea frazeologia care l-a propulsat pe un candidat palavramentar în urmă cu câţiva ani, la vârful piramidei? El era convins că e un prost cizelat şi un politician mincinos, fiindcă această frazeologie e o formă de nebunie a înşelării de sine! Da, oameni buni, înşelarea de sine e boala declinului în care ne afundăm, iar, candidatul demagog de ieri, devenit azi un om de afaceri şi de învârteli dubioase, trebuie să-şi ducă iluziile sinelui la o condiţie parlamentară. Noi, cei care nu am trăit degeaba în anii socialismului, nu ştim pe căi culturale, ci prin experienţă directă, că primul răspuns al libertăţii umane faţă de piaţa dirijată dintr-un centru unic este piaţa neagră sau piaţa subterană! Dirijismul globalizat face să lipsească, de pildă, produsul de calitate de pe o piaţă într-o anume conjunctură, mai scurtă ori mai lungă, dar, imediat au să răsară mici negustori care fabrică în serie produse contrafăcute care nu autorizările necesare pentru comercializare, aşa cum nu au avut nici vaccinurile globaliştilor şi ale firmelor comerciale farmaceutice care au fost impuse cu forţa! Ce urmează? Să înţelegem că globaliştii vor să impună dominaţia lor pe toate sistemele de justiţie din lume! Azi, judecătorii nu prea mai au habar că vocaţia lor originară ţinea şi de cunoaşterea tacită, nu doar de cea verbalizată în lege. Declinul şcolilor de drept a premers declinului general! Domnul nostru Iisus Hristos ne-a mărturisit: „Nu am venit să stric Legea, ci să o împlinesc”, prin spusa care arată importanţa cunoaşterii ce nu poate deveni literă de lege! De fapt, cum învaţă un copil să vorbească? Prin cunoaştere tacită! Cum învaţă un adolescent să iubească? Prin cunoaştere tacită! Cum învaţă cineva să fie fericit? Prin cunoaştere tacită! Cum învaţă o comunitate să fie condusă de proşti şi de analfabeţi funcţionali? Prin cunoaştere tacită! Cum ajung preţurile apăsătoare şi deprimante să fie considerate de către guvernanţi ca fiind juste? Prin cunoaştere tacită! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
