Educaţia…şi Lecţia de viaţă – Despre comuniunea spirituală şi viaţa comunităţii!

847

Depopularea continuă a satului românesc, privită şi analizată sub toate aspectele sale, cu siguranţă, în majoritatea cazurilor este receptată şi de către instituţiile bisericeşti, prin faptul că preoţimea de toate confesiunile din lumea satelor constată, pe zi ce trece, că se accentuează procesul de îmbătrânire a comunităţii şi se diluează imaginea satului tradiţional, prin faptul că se reduce considerabil numărul botezurilor şi al cununiilor religioase, aşa cum am mai precizat, concomitent cu creşterea numărului deceselor şi al înmormântărilor, iar în ultima instanţă, întreaga viaţă a oamenilor este puternic marcată de spectrul sărăciei tot mai evidente şi al crizei de identitate. De aceea, printr-o analiză atentă, se constată că însuşi termenul de pământean sau de om al pământului pare a se înstrăina de ceea ce a însemnat odinioară om al locului sau locuitorul de baştină, care în limbaj liturgic este şi locuitorul dintotdeauna al pământului străbun, mai ales că pământeanul este însuşi omul fiinţial, făptura compusă din humus (humă) şi anima (suflet raţional), poate chiar o plămadă mistică între spirit şi materie, între făptura însufleţită şi pământul roditor, o simbioză prin care pământenii plămădiţi din veacul ancestral se întorc acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ca să poată fi redat un fragment din ceea ce înseamnă parastasul de pomenire.
Trăitorul în mediul rural poartă în sine misterul pământului şi taina cerului, poate şi taina vremelniciei trupului şi a sufletului nemuritor, fiindcă el este o făptură modelată după chipul Creatorului Cel veşnic viu, iar, analizând aspectele care diferenţiază tabloul în acest sens, poate s-ar cuveni desluşit faptul că ţăranul cultivă şi dorul nestins pe care îl cântă şi îl încălzeşte cu sufletul său, odată cu pământul, ca un dor nestins al veşniciei. Aşadar, pe lângă percepţia atemporalităţii faptului istoric, metafora veşniciei care s-a născut la sat, o asemenea mlădiere unică şi inconfundabilă, pentru unii poate însemna faptul că în vatra satului, poate cu mult mai evident decât se dovedeşte la oraş, întotdeauna este mai uşor percepută şi apreciată prezenţa Creatorului în produsul creaţiei Sale, adică în fiinţa umană, ca un dar nepreţuit care se cuvine mereu cultivat în semn de recunoştinţă acordată proniei divine, precum şi în legătura indisolubilă dintre practica de cult şi cultură, având ca fundament cultivarea pământului, o practică înrădăcinată în şiragul sărbătorilor roadelor pământului, asociată cu binevestirea holdelor, sărbătoarea semănatului, săparea fântânilor cu apă, strângerea celor dintâi roade ale anului agrar, fiindcă la răscruci de drumuri şi în marginea satelor, troiţele sfinţesc fântânile, acei ochi ai cerului care oglindesc mereu culmile de deal şi drumurile din satele româneşti.
Ţăranul evlavios de la sate se închină în faţa bisericii, posteşte în vremea postului, merge la slujbe, se spovedeşte şi se împărtăşeşte de mai multe ori pe an. Încă din străbuni, fiecare om se spovedea la preotul duhovnic în vreme de post şi lua Sfânta Împărtăşanie, iar după Rugăciunea Domnească, Tatăl Nostru, se adăuga o spusă din bătrâni: ,,Doamne, iartă Sfântule, păcatele mamei şi ale tatălui meu, ale bunicilor mei, ale moşilor şi ale strămoşilor, ale naşului şi ale moaşei, precum şi ale mele, păcătosul”! În acest fel, respectarea postului de către omul credincios era şi este apreciată cu evlavie, iar, nesocotirea postului este considerată un mare păcat, înfruptarea nesăbuită cu carne în vremea postirii fiind sinonimă cu spurcarea sufletului şi a trupului!

,,Săteanul credincios resimte puterea Harului Duhului Sfânt în toate lucrurile şi în lucrările sale”!
Prin slujbele de binecuvântare a pământului se remarcă şi o legătură trainică între rolul rugăciunii şi rezultatul muncii, efortul deosebit şi constant de a produce toate cele necesare vieţii, mai ales că omul credincios şi smerit se călăuzeşte după dictonul ca întotdeauna lucrul acasă sau la câmp să se înceapă cu slăvita rugă către Dumnezeu, cu minunatele cuvinte de slavă pentru Creatorul cerului şi al pământului! După cum ne spune însuşi Părintele Dumitru Stăniloae , săteanul credincios resimte puterea Harului Duhului Sfânt în toate lucrurile şi în lucrările sale, pentru că îi înseninează sufletul şi cugetul pentru a afla nepătrunsa Taină şi ocrotire a Tatălui Ceresc, a Maicii Domnului, folosind unele diminutive de o frumuseţe aparte, cum ar fi Măicuţa Domnului sau Dumnezeu drăguţul, cuvinte slăvite de binecuvântare a sfântului ajutor Dumnezeiesc! În acest fel, metafora veşniciei născute la sat demonstrează o anumită percepţie harică a legăturii dintre timpul truditor şi cuprins în lucrare, ca şi timpul recoltării, al ofrandei, ceea ce explică faptul că se pot prevedea unele lucruri sub aspectul pregătirii practice, dar, dacă nu plouă şi cerul arde şi se topeşte de foc, dacă izbeşte cu grindină frunzele verzi ale plantelor şi ale grădinilor oamenilor, omul simte că munca lui se face fără rost. Uneori se întâmplă ca după sămânţa sădită pe ogor, să fie şi o sărbătoare ce se converteşte în ritualuri specifice care dezvoltă o legătură spirituală trăită existenţial în rugăciune şi cu multă răbdare, ca o nădejde în ziua de mâine. Prin aceasta, satul duhovnicesc a păstrat în vatra sa de veacuri o serie de valori spirituale, morale şi culturale care trebuie aduse din nou în actualitatea unor vremuri de răscruce, fără a cădea, însă, într-un patetism nostalgic şi paseist, îndreptat cu orice prilej spre trecut. În ultimele decenii, vedem cum se accentuează o criză profundă a satului românesc, atât sub aspect demografic, prin pustiirea locurilor, cât şi sub aspectul vieţii spirituale, prin slăbirea credinţei şi prin pierderea identităţii comunitare. În profunzimea căutării locului de altădată, satul românesc, aşa cum se prezintă, pare răstignit între idealizare nostalgică şi abandonare practică, între criza de identitate tradiţională şi supravieţuirea precară, iar în asemenea împrejurări delicate, speranţa pentru viitorul satului românesc, un spaţiu în esenţă duhovnicesc, se află în reverberaţia unor provocări ale veacului, într-un amalgam de prefaceri care prefigurează mai puţin un viitor predictiv şi pe alocuri activ, cât, mai ales, un prezent păstrător de iluzii. Pentru oamenii de azi şi de mâine, un fel de nădejde vine prin stropii de ploaie care hrănesc rădăcinile, iar stropii dătători de roadă, întotdeauna vin de sus şi nu privesc nicidecum voinţa oamenilor, deoarece numai lucrarea pământului depinde oarecum de aceştia, astfel că, atunci când vine ploaia din ceruri şi astâmpără setea unui pământ însetat de lumină şi de roadă, oamenii se uită unii la alţii, aşa cum ziua de mâine poate fi privită cu discernământul critic şi creator al unei strădanii care nu se dezminte.

,,Voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă, să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”!
Printr-o analiză atentă şi bine susţinută se poate constata că spre deosebire de alte instituţii şi structuri sociale cum ar fi: grădinițele, școlile, universităţile, cluburile, teatrele, societățile comerciale, fermele agricole, o serie de firme şi uzine, organizații politice sau sindicale care funcţionează o anumită vreme şi apoi dispar, instituţia bisericii rămâne locul de slujire duhovnicească și de conviețuire tainică în comuniune cu Dumnezeu, Cel aflat permanent înlăuntrul Bisericii, deci, înlăuntrul Casei Sale. În semiotica sa, termenul de biserică, nu priveşte doar construcţia de lemn sau de cărămidă, poate chiar de piatră, ce poate fi asemuită marilor temple din antichitate sau moscheilor, ci, ea se constituie din «pietre vii», căci ,,voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă, să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, aşa cum spunea Sf. Ap Pavel , supranumit şi Apostolul neamurilor. În slujbele comunităţilor din parohie, precum se întâmplă în ortodoxie, dar precizarea este valabilă şi în cazul altor culte, se aduce Slavă Lui Dumnezeu, prin smerite rugăciuni și prin slăvite cântări de laudă şi de preamărire, de mărită slavă și de profundă mulțumire, prin diferite practici şi ceremonii care se oficiază în cadrul sărbătorilor cultice: botezuri, cununii ale mirilor, parastase de pomenire, ungeri cu mir, diferite rugăciuni pentru oamenii bolnavi şi rugăciuni pentru cei plecaţi la ceruri, acolo unde se plămădeşte hrana cerească necesară sufletului aflat în căutarea sensului vieţii. Rolul vieţuirii continue în comunitatea de parohie poate fi acelaşi mereu, numai prin experienţa vieţii duhovniceşti, ţinând seama de faptul că niciodată societatea creştină nu a fost o societate izolată şi însingurată sau individualistă, ci, o comunitate sudată şi organizată pe temeiul unor reguli de convieţuire şi de armonie socială. Ţăranul creştin resimte de multe ori şi nevoia stringentă de a se completa şi prin aproapele său, iar dacă ajunge să conştientizeze această nevoie, cu timp şi fără timp, el încearcă să respecte şi poruncile care sunt însoţite de iubirea faţă de divinitate şi faţă de semeni, cele două căi şi negrăite modalități prin care întotdeauna un creştin autentic ajunge să fie el însuşi, nicidecum individul autosuficient în desăvârşirea cea stăruitoare, în înălţarea sa duhovnicească, în unirea continuă cu spiritul comunităţii. Pentru că Mircea Eliade spunea că omul credincios este un om total , viaţa confirmă că locuitorii satelor au mereu credinţa în suflet, dar, în acelaşi timp, ei conştientizează faptul că nu există om care să nu păcătuiască, pentru că numai mortul nu ajunge ca să mai săvârşească greşeli păcătoase. În tradiţia satului se consideră că un copil are chiar de la naşterea sa unele mici păcate: două sunt ale părinţilor săi, unul al moaşei care l-a moşit, dar, pruncul mai are şapte dintre păcatele mamei sale, pentru a-i alina durerile naşterii, iar în spusele glumeţului satului, păcatul se ţine aproape de om, cum se ţine scaiul de oaie, de unde zicala: Orice ai face şi cum ai da-o, de păcat nu scapi, că îl ajungi tu pe el sau te ajunge el pe tine. Prin aceasta, se constată că sunt etnologi care explică şi un fel de înţelegere pe care oamenii satelor o dovedesc înaintea omului păcătos. Acela care a făcut o faptă rea, chiar una de neiertat, va fi mustrat de comunitate, de judecata obştei, dar, până la urmă, el se bucură de înţelegere şi de iertare, apreciindu-se că în asemenea cazuri, peste bietul om se abate necazul din afară, peste care nu poate trece cu atâta uşurinţă. De altfel, există şi părerea potrivit căreia omul păcătos, cât ar fi de rătăcit, mai are în el, cât de cât şi sămânţa binelui şi mai dovedeşte că în sufletul său încolţeşte un sâmbure al îndreptării!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here