Educaţia…şi Lecţia de viaţă! De la ideea de naţionalitate la conotaţia sociologică a naţiunii! – ,,Rezolvarea problemei naţionale presupune, aşadar, o luptă deschisă între forţele sociale specifice capitalismului în evoluţie”!

774

Atunci când crezi că devine esenţial demersul analitic şi explicativ, dincolo de cultul ipocrit al manierelor elegante care pot fi maculate de momentele de criză morală, asociată cu aroganţa sfidătoare a spiritului paternalist şi dominator al celui care se crede atotstăpânitor peste cele lumeşti şi fără de moarte, orice abordare din perspectivă istorică şi sociologică a conceptelor de «naţionalitate» şi «naţiune», fără a revendica valenţele subiective sau obiective asumate, înseamnă un recurs la resorturile mnezice ale memoriei colective ale unui popor cu o istorie milenară, aşa cum este poporul român! Aplecându-mă cu multă atenţie şi cu un gen de acribie circumspectă care vizează relaţia dintre cazul particular şi regula generală asupra lucrării mele de licenţă de acum 46 de ani, sugestiv intitulată: «NAŢIONALITATEA ŞI NAŢIUNEA. IDEEA DE NAŢIONALITATE LA NICOLAE BĂLCESCU ŞI ROLUL EI ÎN STATUAREA SOCIOLOGIEI NAŢIUNII ROMÂNE», am considerat că uneori devine atât de important ca să găsim calea cea mai bună de a trece de la teoriile ştiinţifice frumoase şi elegant ambalate în concepte semnificative, la aplicarea lor concretă şi inspirată, într-o lume concretă şi marcată prin viaţa de fiecare zi de o serie de evenimente care pot schimba fundamental sistemele de referinţă ştiinţifică, în cazul nostru, desigur, cele de natură sociologică!

,,Istoriceşte vorbind, putem spune că mişcările de eliberare naţională s-au manifestat încă din etapa formării naţiunilor”!
Aşadar, pornind chiar de la teza de licenţă despre care am amintit şi de la mişcările naţionale, amplificate de elanul revoluţionar al popoarelor europene, de la începutul secolului al XIX-lea, în cadrul cărora Revoluţia lui Tudor Vladimirescu ocupă un loc de referinţă, am considerat că merită să analizăm faptul că după două sute de ani asistăm la o altă faţă a «medaliei jubiliare» în care se conturează manifestările naţionalismului în ascensiune în Europa şi în SUA, chiar în Asia şi în cele două Americi, luând frecvent forma populismului şi a mişcărilor extremiste cu conotaţii etnice! Se pare că fenomenul migrator manifestat la nivel global a determinat amplificarea mişcărilor naţionaliste, lucru pe care îl vom analiza cu multă atenţie la un moment dat! Pentru început însă vom avea în vedere faptul că în măsura în care în educaţie trebuie să existe consens larg, viziune aprofundată şi continuitate în contextul unei politici educaţionale coerente, în abordarea istorică şi sociologică a conceptului de naţionalitate, ceea ce ne dorim a însemna o analiză istorică, socială şi politică în explicarea problemei naţionale urmăreşte procesul complex de formare a naţiunilor europene, proces care se amplifică în epoca revoluţiilor burghezo-democratice din secolul al XIX-lea, deoarece mulţi cercetători consideră că forma de comunitate umană proprie modului de viaţă capitalist este naţiunea, care apare şi se dezvoltă în condiţii economice şi politice specifice unei perioade frământate şi pline de contradicţii, în care predomină lupta pentru realizarea unor ample reforme şi transformări democratice asociate cu principiile economiei de piaţă! Cu siguranţă, afirmarea şi extinderea relaţiilor capitaliste, formarea pieţelor naţionale, unificarea teritoriilor locuite de populaţii având origine şi limbă comună au fost însoţite în mod necesar de acţiuni tot mai hotărâte pentru învingerea şi depăşirea fărâmiţării feudale în plan statal, însoţite şi de centralizarea politică şi de constituirea treptată a naţiunilor de sine stătătoare. După anul 1871, în Europa apuseană găsim deja state bine conturate, care, de regulă, erau state naţionale unitare, iar statul tipic pentru sfârşitul de sec. al XIX-lea este statul naţional. Statul constituie, într-adevăr, o premisă a formării şi a consolidării naţiunii, dar tot atât de adevărat este faptul că, de nenumărate ori, statul devine o revendicare stringentă a unei naţiuni în curs de formare. Este chiar exemplul formării statului naţional român, a cărui necesitate devenise un imperativ al însuşi faptului că naţiunea era în plin proces de formare şi afirmare. Să mai reţinem faptul că fărâmiţarea politico-statală a teritoriilor locuite de către români n-a putut submina unitatea naţională a poporului nostru, exprimată în unitatea limbii şi a culturii, în omogenitatea structurilor economice, sociale şi militare care au favorizat coeziunea internă a ţărilor române şi le-au sporit forţa de rezistenţă în faţa duşmanilor şi a imperiilor de la fruntariile ţărilor româneşti. Între formaţiunile statale româneşti a existat întotdeauna o strânsă legătură în planul organizării interne, al domniei şi al dregătoriilor, al justiţiei, armatei, dărilor şi al altor instituţii din cadrul sistemului organizării sociale. Ca să facem o mică paranteză, să spunem că jurnalistul şi publicistul Ion Cristoiu, gazetarul şi omul cu care am lucrat în vremea studenţiei la Revistele «Viaţa studenţească» şi «Amfiteatru», atunci când a luat un interviu fostului preşedinte al României, Emil Constantinescu, interviu în care a abordat câteva dintre ideile acestuia despre «lecţiile» pe care trebuie să le înveţe omenirea din criza sanitară provocată de coronavirus, i-a adresat şi întrebarea dacă nu cumva America şi Anglia au stimulat Psihoza Coronavirus pentru a putea contrapune Globalizării politica statului naţional? Subtil ca mai întotdeauna, Ion Cristoiu s-a scuzat pentru această supoziţie, afirmând că: ,,Întotdeauna, ca gazetar ştiu că nimic nu omoară ratingul decît păstrarea interlocutorului în zona înaltă, rarefiată, a gîndirii complexe, a ideilor, a culturii asimilate. Faţă de filosofie, de exemplu, gazetăria e ca fata de pe centură, faţă de prostituata de lux”, după ce la rândul său, domnul Emil Constantinescu avea să spună că Pandemia a pus la îndoială Globalizarea, spre satisfacţia Americii şi Angliei, care, după ce au iniţiat Globalizarea, vor s-o termine, pentru că le contravine noilor interese (sic!!).

,,Astăzi, foarte multă lume crede că statul şi-a depăşit rolul, mai ales statul naţional, şi că sunt mai importante organismele suprastatale”!
Acum, revenind la tema despre valenţele statului naţional în istoria românilor, să amintim faptul că istoricul Dan Berindei este de părere că în aspiraţia lor istorică de a avea un stat naţional, românii sunt ca nişte «ciulini bătuţi de vânturi» şi că şcoala ar fi cea mai potrivită să cultive conştiinţa naţională! Care şcoală, domnule Dan Berindei, aceea care îşi desfăşoară activitatea «online» ca un fel de a fi sau a nu fi? La rândul său, domnul Ioan Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române se pronunţă astfel: ,,Astăzi, foarte multă lume crede că statul şi-a depăşit rolul, mai ales statul naţional, şi că sunt mai importante organismele suprastatale, organizaţiile nonguvernamentale care, fireşte, îşi au rolul lor, dar vedeţi ce lecţii dureroase ne oferă şi Europa şi America privind rolul statului naţional. Sunt, după unii analişti, chiar lecţii de egoism naţional. Adică apărarea intereselor statelor şi ale naţiunilor capătă o nouă relevanţă astăzi, după ce vedem că generozitatea faţă de organisme şi organizaţii de tip Uniunea Europeană scade tot mai mult. Popoarele, cumva, prin liderii lor, se închid în sine, considerând că le e mai aproape cămaşa decât paltonul, după cum zic românii! Aşa că eu cred că statul naţional, dacă e bine ponderat şi dacă cetăţenii lui sunt învăţaţi să îl iubească, dar să iubească şi alte state – pentru că noi trăim într-o colectivitate universală şi trebuie să trăim împreună -, dacă suntem învăţaţi să nu fim egoişti şi că iubirea de sine nu e incompatibilă cu iubirea celorlalţi, dimpotrivă, atunci toate statele au un rol sub soare”, arată domnul academician şi patriot român! Desigur, istoriceşte vorbind, putem spune că mişcările de eliberare naţională s-au manifestat încă din etapa formării naţiunilor! Aceste lupte desfăşurate, de regulă, în cadrul unor state semi-feudale multinaţionale conduse de către burghezia naţionalităţilor oprimate, ţinteau, în primul rând, spre un stat naţional propriu, spre autodeterminare, naţiunea şi statul naţional fiind revendicări ale burgheziei în ascensiune, ale unei elite intelectuale care devenea tot mai receptivă la valorile culturii europene. Rezolvarea problemei naţionale presupune, aşadar, o luptă deschisă între forţele sociale specifice capitalismului în evoluţie, fiecare grupare socială acţionând în numele intereselor pe care le dicta propria sa ideologie social-politică. Procesele complexe şi frământările din sânul societăţii capitaliste au dat economiei şi pieţii interne, culturii specifice, limbii, teritoriului, conştiinţei etnice şi chiar statului o natură şi o funcţionalitate proprie, o configuraţie complexă, integrându-le, totodată, într-o structură nouă, deosebită, care era naţiunea. Tocmai în acest sens, Ziua de 1 Decembrie 1918 marchează realizarea unui proiect pe care societatea românească l-a urmărit de-a lungul secolului al XIX-lea şi anume crearea României Mari, realizarea unui stat naţional care să cuprindă toţi românii, indiferent de provinciile istorice în care aceştia locuiau. Acest proces a fost unul îndelungat, iar, pentru împlinirea lui, a fost nevoie de conjugarea a două elemente: pe de o parte, dorinţa de unire a românilor, dorinţa societăţii româneşti de realizare a acestui proiect naţional, şi, pe de alta, apariţia unui moment internaţional favorabil în care să se poată pune în practică acest proiect. La sfârşitul Primului Război Mondial a apărut acest moment, marcat, după părerea mea, de izbucnirea Revoluţiei Bolşevice în Ungaria, organizată şi desfăşurată după modelul Revoluţiei Bolşevice din Rusia şi care reprezenta pentru întreaga Europă un mare pericol. În condiţiile în care democraţiile occidentale, după un război foarte dur, şi în care în statele respective opinia publică refuza în mod categoric începerea unui nou război, atunci, marile puteri au încredinţat României sarcina de a înăbuşi Revoluţia Bolşevică maghiară, ceea ce s-a şi întâmplat, iar această raliere a României cu interesele politice ale puterilor învingătoare în Primul Război Mondial a permis desăvârşirea României Mari. (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here