Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – De la ideea de naţionalitate la conotaţia sociologică a naţiunii (II)! – ,,Naţionalitatea este respectabilă numai când e în apărare; când duce războaie de eliberare. Când duce războaie de dominare – e blestemată”! (Rabindranath Tagore)

446

Revenind asupra lucrării de licenţă de acum 46 de ani, sugestiv intitulată: «NAŢIONALITATEA ŞI NAŢIUNEA. IDEEA DE NAŢIONALITATE LA NICOLAE BĂLCESCU ŞI ROLUL EI ÎN STATUAREA SOCIOLOGIEI NAŢIUNII ROMÂNE», am considerat că e bine să pornim de la faptul că de cele mai multe ori devine tot mai important să găsim calea cea mai potrivită de a trece de la teoriile ştiinţifice generale şi bine structurate, la modul în care acestea se raportează la realitate, deoarece, printr-o abordare de natură sociologică bine sedimentată, conceptele de naţiune şi naţionalitate provin din cuvântul latinesc ce desemnează naşterea (natus), iar, în sensul de cetățenie, naționalitatea este un raport juridic între o persoană și un stat, cu precizarea că cetățenia îi oferă persoanei protecția și jurisdicția statului. Aceste două concepte sunt legate, deși nu au același sens, pentru că naționalitatea este dobândită prin naștere sau naturalizare, iar cetățenia este dobândită la împlinirea vârstei majoratului și a drepturilor și obligațiilor stabilite în constituție. Cetățenia este înțeleasă ca un tip de naționalitate și poate fi definită drept calitatea juridică pe care o au persoanele fizice și care le permite să se implice să participe la treburile politice ale statului, de exemplu, la momentul votului.

,,Românii au identificat religia cu naţionalitatea şi-i socotesc străini pe toţi cei ce nu sunt de legea neamului românesc”!
Privitor la relaţia dintre naţionalitate şi religie, Mihai Eminescu avea să spună atât de sugestiv: ,,Popor ce veacuri de-a rândul a luptat pentru lege, românii au identificat religia cu naţionalitatea şi-i socotesc străini pe toţi cei ce nu sunt de legea neamului românesc, străini şi chiar mai puţin curaţi, mai prejos de noi”, mai ales că pentru a ne plasa în contextul secolului al XIX-lea având în vedere naţiunea, vedem o asemenea comunitate umană în cadrul căreia o serie de componente se presupun reciproc și putem spune că NAŢIUNEA întregeşte imaginea societăţii capitaliste, dar fără să estompeze neajunsurile de tot felul şi o serie de contradicţii la diferite niveluri ale structurilor sale. De altfel, chiar primele decenii ale sec. al XIX-lea constituie, în istoria Europei, ca şi a lumii întregi, o perioadă de mari frământări social-politice marcată de războaiele napoleoniene, cele care au anunţat, de fapt, un veac hotărâtor pentru istoria întregii omeniri, un secol al marilor prefaceri sociale şi politice în viaţa popoarelor şi în viitorul naţiunilor. Spre exemplu, la 1 noiembrie 1814 a început Congresul de la Viena, care avea să hotărască soarta teritoriilor cucerite de Napoleon în cadul imperiului său, dar acest congres nu a ţinut seama de aspiraţiile popoarelor, de condiţiile sociale şi politice şi nici de principiul autodeterminării. Într-un cuvânt, se urmărea, de fapt, restabilirea vechilor monarhii în limitele de dinaintea revoluţiei franceze sau chiar cotropirea de noi teritorii. După Congres, la 20 septembrie 1815, a fost semnat la Paris un tratat de alianţă între împăraţii Austriei, Rusiei şi Prusiei, numit după aceea “Sfânta Alianţă”, o coaliţie a celor mai puternice monarhii europene împotriva mişcărilor revoluţionare şi a luptelor de eliberare naţională din Spania, Italia, Polonia ş.a.m.d. Capetele încoronate ale statelor feudalo-absolutiste, care în perioada revoluţiei franceze şi a războaielor napoleoniene au suferit lovituri serioase din partea mişcărilor revoluţionare, căutau, astfel, să-şi refacă poziţiile pierdute. Tocmai în aceeaşi perioadă au loc şi o serie de războaie ruso-turce în estul european, războaie care au scos în evidenţă declinul Imperiului Otoman şi câştigarea unei oarecare autonomii de către popoarele care s-au aflat secole de-a rândul sub stăpânire turcească. În urma unui astfel de război, prin Tratatul de pace de la Adrianopol, din 14 septembrie 1829, Principatele Române obţineau autonomia administrativă, iar Dunărea era declarată cale liberă pentru navigaţie. În centrul şi răsăritul Europei, existenţa celor trei mari imperii multinaţionale – otoman, habsburgic şi ţarist – întemeiate pe nesocotirea drepturilor popoarelor la autodeterminare, au constituit o piedică serioasă în calea formării naţiunilor şi a statelor naţionale unitare. Revoluţiile de la 1848 au înscris, astfel, pe stindardul lor, ideea luptei împotriva vechilor structuri feudale şi a împlinirii aspiraţiilor naţionale. Datorită faptului că dezvoltarea capitalismului s-a produs mult mai târziu decât în apusul Europei, procesul de formare a naţiunilor şi a statelor naţionale a fost mult întârziat, ceea ce denotă, în ultimă instanţă, caracterul mult mai complex al problemelor care se cereau rezolvate în această parte a lumii. În jurul anilor 1820-1821, în Spania, Portugalia, Italia, Ţara Românească, Grecia, Serbia, Polonia ş.a. au izbucnit o serie de mişcări de eliberare naţională, unele dintre ele deschizând calea revoluţiilor burghezo-democratice de la 1848. Astfel de mişcări revoluţionare au loc în Italia, în 1820, condusă de generalul Santore din Santarosa, în Spania, o largă mişcare de masă condusă de Rafael de Riego (între 1820-1823), ca şi răscoala naţională a grecilor, dintre anii 1821-1830, condusă de Misulis şi Canaris. În 1831, la Marsilia, Giuseppe Mazzini, împreună cu un grup de imigranţi italieni, înfiinţează societatea revoluţionară “Tânăra Italie”, promovând ideea unei republici italiene unite şi democratice. Tot în Italia se desfăşoară o puternică mişcare pentru libertate şi unitate naţională, numită „Risorgimento” (Renaşterea), de fapt, un prolog al revoluţiei de la 1848. În esenţă, se poate spune că formele de luptă larg răspândite în prima jumătate a secolului al XIX-lea rămân cele de tip conspirativ, de esenţă babeuvistă şi carbonaristă. Aceste mişcări, ca şi altele asemănătoare, ar constitui, după unii gânditori, printre care J. Godechot, E.J. Habsbawm, R.R. Palmer, doar simple momente ale unor revoluţii distincte, cum ar fi revoluţia americană sau revoluţia franceză, luptele revoluţionare din America Latină şi din Europa, dintre anii 1815-1825, revoluţiile din 1830-1848, toate alcătuind, în viziunea acestora, Revoluţia burgheză a emisferei vestice de pe ambele maluri ale Atlanticului!

Afirmaţia lui Giuseppe Mazzini, care spunea că “Bătrâna Europă moare, iar lucrurile vechi pier!”.
Autorii amintiţi acreditează ideea că aria revoluţiilor burghezo-democratice s-ar limita la teritoriile aflate de o parte şi de alta a Atlanticului, iar în Europa centrală şi de est n-ar fi vorba decât despre nişte simple “revolte populare”(!!). Indiscutabil, anul 1848 a fost un an revoluţionar pentru întreaga Europă, nicidecum doar pentru un spaţiu geopolitic strict determinat! Poate, ca o consecinţă a dezvoltării sociale şi economice, dar şi a unor evoluţii în plan spiritual şi cultural, pe fondul unor contradicţii greu de controlat, ca expresie a dezvoltării rapide a capitalismului, a revoluţiei industriale, a comerţului şi a derulării afacerilor bancare, precum şi a menţinerii unor puternice rămăşiţe feudale, în spaţiul central şi est-european proliferează forme ideologice capabile să schimbe idei şi mentalităţi, fiind pregătită atmosfera de efervescenţă revoluţionară a anului 1848, ca şi seria de transformări democratice care au cuprins întregul continent European. O excepţie care confirmă regula poate fi socotită însă Rusia, unde regimul autocrat al lui Nicolae I a ţinut masele în frâu, cum se spune, datorită faptului că relaţiile feudale erau atotputernice, iar pătura burgheziei în formare era destul de slabă! În Imperiul Otoman, în schimb, popoarele dornice de libertate naţională “s-au mişcat” mai mult, iar Imperiul plurinaţional habsburgic a fost un fel de centru al mişcărilor naţionale de la 1848-1849! Europa s-a dovedit teatrul unor revoluţii violente şi cu programe radicale în planul revendicărilor maselor revoltate, punându-se cu acuitate, de la caz la caz, problema unor ample revendicări sociale, politice şi naţionale cu un substrat economic evident, fapt care confirmă expresia lui Mazzini, care spunea că “Bătrâna Europă moare, iar lucrurile vechi pier!”, ca într-un tablou shakespearian în care bântuie, obsesive şi halucinante, fantomele trecutului! Raportându-ne la astfel de ,,fantome”, să amintim faptul că naţionalismul este în ascensiune, mai ales în Europa şi în Statele Unite, luând diverse forme, precum mişcările proindependenţă din Catalonia şi Scoţia ori, mai frecvent, ale doctrinelor populiste şi reacţionare de dreapta, pentru că, oriunde privim, naţionalismul este în ascensiune. Uneori ia forma naţiunilor autoproclamate care solicită dreptul de a-şi determina viitorul: Catalonia în Spania, Kurdistanul în Irak, Scoţia în Marea Britanie, Biafra în Nigeria, dar, mai frecvent, este vorba de tendinţele spre dreapta populistă şi reacţionară. Partidul Alternativă pentru Germania (AfD), spre exemplu, a obţinut 94 de locuri în Bundestag. Marine Le Pen, liderul formaţiunii Frontul Naţional, a obţinut o treime din voturi în scrutinul prezidenţial din Franţa. În Ungaria, Austria şi Cehia au ajuns la putere formaţiuni politice naţionaliste, la fel ca în Polonia. În perioada postreferendum din Marea Britanie, «au preluat din nou controlul», sau cel puţin aşa au pretins. Turcia are politici militante, Japonia vrea renunţarea la pacifism, India jonglează cu noţiunea supremaţiei hinduse, China visează la glorie, iar Rusia a adoptat o atitudine beligerantă, în raport cu Ucraina, ceea ce înseamnă că naţionalismul nu se atenuează, dar nu este destul clar spre ce direcţie se îndreaptă! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here